Te trezești într-o dimineață la realitate și descoperi cu stupefacție că toate principiile, credințele și valorile tale ar putea să-ți folosească la un trai mai bun dacă ai în plan să faci economie la hârtie igienică. Tot ce știi (sau credeai că știi) se află sub auspiciul incertitudinii și există o posibilitate de 99% să fie nevoie să-ți reevaluezi toate alegerile și să fii bântuit de regretele și resentimentele că nu poți schimba trecutul. Ce faci?
Te speli pe față, te îmbraci, mergi la muncă, îți bați capul 8 ore pe zi cu toți idioții, te gândești cât de mult îți urăști job-ul, îți amintești că ai, totuși, nevoie de el ca să fii capabil să-ți iei pâinea noastră cea de toate zilele, în sfârșit se termină programul, treci pe la alimentara din cartier, mănânci, te trântești în pat și adormi îmbrăcat, iar peste câteva ore îți sună alarma. Repeat. Repeat repeat repeat. Doar că în puținele clipe libere demnitatea ta a intrat deja în stadiul avansat de paranoia. Te duci în jos și ești conștient de asta. Cum am ajuns aici.
De obicei, începe cu ceva ce spui. Pare un lucru mic, nesemnificativ, cu care nu ești de acord și care nu s-ar putea plia în veci pe filosofia ta de viață, doar că îl spui. Așa începe degradarea morală. Ca atunci când ai găurică mică în pantaloni de care tot tragi. Dar numai pentru că ești nevoit. Pentru că trebuie. În fine. Problema e că nu te mai poți opri.
Unul din cele mai triste lucruri care ți se pot întâmpla e să vezi cum o ia vale ceva în care ai crezut foarte tare. Și da, e dificil să treci peste relații, peste proiecte și planuri eșuate, dar să-ți trăiești conștient „decăderea” se ridică la un alt nivel. Am fost și eu în situația în care mi-am călcat în picioare ultima urmă de principiu. Și nu am căutat empatie. Pentru că există ceva la oameni care mă enervează teribil – nu cred că se încadrează neapărat la egoism sau ignoranță, dar ceva între – permisivitatea pe care ți-o acorzi doar ție sau oamenilor care se încadrează în anumite „standarde”, depinde aici de felul în care evaluează și cântărește fiecare interacțiunile umane.
Și mai e și foarte multă ipocrizie la mijloc: felul în care „trebuie” să arate lucrurile vs. felul în care arată de fapt. Eșantioanele și măsurătorile sociale sunt ca o prelată pentru ce se întâmplă la tine în cap (e mai rău decât ce presupune a pune mizeria sub preș, acum încerci să îngropi o ghenă întreagă de gunoi sub covoraș) și chiar dacă știi asta, chiar dacă știi că poate și X știe asta, socoteala de acasă (mintea ta în cazul ăsta) nu se prea pupă cu cea din târg.
Dar numai pentru că există acea presiune, care te ține în lanț. Michel Foucault avea teoria nebunului – în viziunea colectivă, de ansamblu, nebun este cel care nu se pliază normelor societății, doar că eu cred că ar trebui săpat mai adânc, fiindcă se conturează o discrepanță și o diferență esențială între „a nu reuși să te pliezi” și „a nu vrea să te pliezi”. „Dacă e să fim sinceri”, cum se spune la noi, la români, toți ne încadrăm, mai mult sau mai puțin în teoria lui Foucault. Și societatea, la rândul ei, știe asta, doar că singura soluție ca să-și păstreze statutul respectabil spune că tu trebuie să-ți calci singur demnitatea în picioare. Și e ok, e perfect ok, fiindcă ești deja obișnuit.
Nu contează ce știi, ce vrei sau ce poți. Acum e important doar să lași capul în jos și să fii umil. Și o faci. Apoi treci la lucruri cu care nu ai fi fost niciodată de acord. Fiindcă ai nevoie de pâinea noastră cea de toate zilele.
Citește și: Partea mai puțin roz a Clujului: copiii care devin părinți
