Mesajul lui Ioan Aurel Pop de Ziua Națională: Fiii României nu trăiesc deloc în frăție

România are nevoie de români ca să trăiască, are nevoie de dragostea românilor, ca o casă care se cuvine primenită, gătită de sărbătoare, apărată cu gard bun, fiindcă furii veghează, a afirmat președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, într-un interviu acordat pentru publicația jurnalul.ro.

Florian Saiu: Se împlinesc, iată, 105 ani de la 1 Decembrie 1918 – „ora astrală a României”, cel mai important eveniment din istoria noastră. Cum ne (re)găsim astăzi, la mai bine de un veac distanță, cum arată moștenirea pe care ne-au lăsat-o părinții Marii Uniri?

Cifrele Institutului Național de Statistică (INS) conturează imaginea unor realități tulburătoare: la nivelul României se înregistrează cea mai amplă migrație/imigrație pe timp de pace a vremurilor moderne. Doar în 2022 au părăsit România 50.000 de români, cifră-record, echivalentă cu depopularea municipiului Giurgiu, de pildă. În același timp scade natalitatea și ia amploare procesul de îmbătrânire a populației. Se estimează că în 2050, poporul român va număra în jur de 15 milioane de indivizi (la 1 iulie 2023 eram 21,87 de milioane, potrivit INS). 

Așadar, milioane de tineri români instruiți își părăsesc vatra, apucând calea Vestului (cum au făcut-o odată transilvănenii, când au traversat Oceanul pentru a-și face un rost în „Țara tuturor posibilităților”). În locul medicilor, inginerilor, electricienilor, dulgherilor, studenților români vin, anual, zeci de mii de oameni disperați, ce fug de războaie, sărăcie și mizerie din Bangladesh, Ceylon/Sri Lanka etc. Ce impact au și vor avea aceste fenomene demografice asupra societății românești? Ce trebuie întreprins pentru a stopa emigrația?

Profilul cultural al românului se schimbă: unii pleacă (și aderă la valori noi, occidentale), alții, tot mai puțini de la an la an, rămân să asimileze valurile de imigranți.

Undeva în Dealu Mare, într-un sat din țărâna căruia s-a ridicat o ramură a strămoșilor mei, au apărut primii „argați” de culoare, sapă gropi în cimitire (noi), vopsesc garduri, curăță pomi – uluind babele de prin Greceanca, Bădeni, Breaza, babe cu nepoți plecați (la rândul lor, la muncă) în Anglia, Spania etc. Sunt oameni amărâți, „închiriați” de la oraș (Buzău), care muncesc „cu ziua”, iată, și în mediul rural al României. Acești argați de culoare interacționează cu o populație rurală românească îmbătrânită, ori juvenilă, copiii rămași în grija bunicilor, ai căror părinți trudesc în Occident.

Ce ne (va) aduce această mobilitate extraordinară a oamenilor, de la Est către Vest, stimate domnule Ioan-Aurel Pop? România se golește de cei mai utili români și se umple cu imigranți precar sau deloc educați, pauperi, umiliți, desconsiderați… În urmă cu un veac, dacă nu mă înșel, în regatul României Mari veneau în căutarea unor posibilități de trai mai bune profesori din Franța, guvernante din Anglia, din Germania, pietrari și drumari din Italia, comercianți evrei…

Țara ca o închisoare

– Ioan-Aurel Pop: La 1 Decembrie celebrăm, de peste trei decenii, Ziua/Sărbătoarea Națională a României. Ea este un simbol național, alături de steag, stemă, imn și, poate, alte câteva elemente. Simbolurile naționale, de regulă, nu se discută, ci se respectă. A tot vorbi despre oportunitatea sau actualitatea sau corectitudinea unui simbol ori a altuia este de prisos, este formă fără fond. Trebuie să ne intereseze doar ceea ce este în spatele simbolurilor, în profunzimea lor și să lucrăm pentru acestea adânci realități.

Simbolurile arată, în esența lor, moștenirea pe care înaintașii ne-au lăsat-o. Nu mai este această moștenire exact la fel cu România din 1918-1920, dar nici radical deosebită nu este. Important este – ar putea spune unii – că existăm, că avem această țară, cu suprafața ei comparabilă cu suprafața Marii Britanii și cu o populație de circa 20 de milioane de oameni. Țara nu este tocmai „mănoasă și în fericire” – cum zic versurile unui cântec interbelic -, ci se zbate în felurile dileme, incertitudini, crize. Dar nici lumea în ansamblu nu stă mai bine. Asta nu este o scuză, ci o constatare.   

Românii părăsesc în parte țara nu neapărat că nu se poate trăi în ea, ci pentru că în alte părți se trăiește (deocamdată) mai bine. Și lumea este acum mobilă. În copilăria și prima mea tinerețe lucrurile erau clare: aproape nimeni nu putea părăsi România decât clandestin, înotând prin apele Dunării. Era bine – era rău, nu prea conta, fiindcă eram condamnați să trăim în spațiul „carpato-dunăreano-pontic”, alături de „cel mai iubit fiu al poporului”. Evident, țara era ca o închisoare. După ce granițele s-au deschis, am căzut în extrema cealaltă și ne-am risipit până în Noua Zeelandă, fiindcă așa știm noi să facem. La fel s-a întâmplat și în cultură, istoriografie, mentalul colectiv…

„E rău că pleacă românii, mai ales cei educați”

– Adică?

– După ce românii fuseseră declarați eroii lumii, cu o istorie albă, imaculată, cu victorii peste victorii, cu glorie nemuritoare și clădiți pe „permanență, unitate și continuitate”, s-a ajuns, după 1989, să fie nimicniciți cu totul, să o ia fiecare în altă direcție, să nu mai aibă ce să aleagă din trecutul lor întunecat, să nu mai fie decât o masă amorfă („gelatinoasă”) pe lumea asta etc. S-a întâmplat la fel, adică am căzut dintr-o extremă în alta. E rău că pleacă românii, mai ales cei educați cu multe sacrificii în universități bune de stat, pe banii plătiți ca impozite de toți românii. Dar trebuie să ne obișnuim cu gândul că lumea se mișcă. Aflu că aproximativ 10% dintre locuitorii Franței sunt islamici. Nu știu ce va fi în viitor. Și la noi, în locul românilor plecați vin alți oameni. Teama că țara se va depopula („în 2050 vom fi 15 milioane”), fiindcă ne luăm lumea în cap și pentru că nu mai facem copii, este neîntemeiată: mereu vor veni alții în loc, pentru că mereu a fost așa. 

Veghe pentru urmașii noștri

– E adevărat.

– Valurile în migrațiune, mai mari ori mai mici, au venit din vechime, de regulă, dinspre Estul sărac spre Vestul bogat. Din păcate ori din fericire, noi suntem pentru mulți Vestul bogat. Și nu se întâmplă nimic grav cât timp noi ne păstrăm specificul și îi adaptăm pe cei nou veniți obiceiurilor noastre. Dar lucrurile nu se petrec întotdeauna așa și atunci se schimbă lumea … 

– Exact.

– În acest moment nu suntem în pericol iminent de extincție ca popor. Irlandezii sunt mai mulți în afara Irlandei decât în Irlanda și țara nu a pierit. Ce va fi însă în viitor, nu se știe. De aceea, ar fi bine să veghem, să ne luăm anumite măsuri, dacă nu pentru noi, atunci pentru urmașii noștri.     

Cum s-au (re)strâns cei mici în pumnul celor mari

– În balanța acestor realități ar trebui să așezăm, nu?, și aspecte mai bune, îmbucurătoare, ar trebui să evidențiem România frumoasă, sănătoasă, educată, mândră. Chiar așa, cu ce ne mândrim astăzi, la 105 de ani de la „ora astrală”, stimate domnule Ioan-Aurel Pop?

– Nu ne putem mândri cu foarte multe, deși depinde în mare măsură din ce perspectivă privim lucrurile. Față de ceea ce s-a întâmplat în 1918, s-au schimbat câteva lucruri esențiale în regiunea noastră: Iugoslavia s-a destrămat, iar Serbia – nucleul Iugoslaviei – are azi sub șapte milioane de locuitori, nu mai are nici ieșire la mare și și-a văzut capitala bombardată de NATO; Cehoslovacia, un fel de vitrină a Europei Centrale, dată ca exemplu de republică federală funcțională, s-a rupt în etniile sale componente; Polonia a fost micșorată, redusă la aproape jumătate din ceea ce avusese între cele două războaie mondiale și mutată (ca un obiect) spre apus; Ungaria a rămas cum fusese după „tragedia Trianonului”, cu aceeași imensă frustrare și cu dorința de revanșă, ceea ce i-a consumat și îi consumă încă o mare parte din energii. 

Haz de necaz

– România?

– Nici România nu mai este intactă, din pricina rapacității rusești, dar și-a păstrat cea mai mare parte din teritoriu și populație, a trecut printr-un regim comunist aspru și contradictoriu, dar a supraviețuit. Nu am știut întotdeauna cum să viețuim și să conviețuim bine și ne-am priceput mai bine, din păcate, la supraviețuire, la minima rezistență. Cel mai grav lucru este, cred, nechivernisirea bună a țării în aceste peste trei decenii de după 1989. Aveam toate premisele să reușim, dar – vorba lui Coșbuc – nu ne-am priceput. Dar zic și eu, ca să fac haz de necaz: dacă fără pricepere am reușit, totuși, să existăm, să păstrăm țara întreagă, după forma pe care ne-au destinat-o Stalin, Churchill și Roosevelt, atunci să ne gândim ce am fi putut face dacă am fi fost pricepuți! Acum chiar fac haz de necaz, că astfel am scăpat noi din cele mai multe obstacole și dileme. Așa ne este firea. Ne mândrim cu realizări remarcabile, dar ne rușinăm și de eșecuri lamentabile. Sau nu ne rușinăm și le exhibăm nepăsători! Totuși, încă existăm și, dacă vom învăța să părăsim extremele și să menținem un fel de echilibru al vieții, vom exista cu demnitate și, poate, chiar cu prosperitate în viitor. 

Unicul plan de țară împlinit

– „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…” – clama poetul. Ce-i doriți României, distins domn? (Vi s-a întâmplat vreodată să lăcrimați citind aceste stihuri închinate de Eminescu țării?)

– Da! Eu, de fapt, m-am emoționat dintotdeauna la vorbele de bine rostite din suflet. Nu lăcrimez neapărat, dar „mă-nfior”, cum ar zice poetul. Oamenii nu sunt – din fericire – pietre sau altfel de obiecte. Ei rezonează la stimuli provocatori de emoții. România este casa noastră, a românilor, așa cum Polonia este a polonezilor sau Italia a italienilor. Generația lui Eminescu a crezut de cuviință că este bine să ne facă o casă, un adăpost pentru națiune, ca să o ferească de intemperii, de mari primejdii și chiar de moarte. Ceea ce au făcut ei atunci, între 1848 și 1918, este cel mai legitim lucru posibil, mai rațional, mai corect: unicul plan de țară împlinit.

Noi, epigonii

– Unicul, din păcate…

– Ei au contribuit la destrămarea imperiilor multinaționale din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est și la formarea statelor naționale. România a fost una dintre aceste remarcabile alcătuiri, iar Eminescu s-a bucurat de traiul în România moștenită de la Cuza, a văzut Independența și unirea Dobrogei și ar mai fi văzut și construit multe, dacă viața pământească nu i-ar fi fost prea scurtă. De altminteri, autorul Luceafărului – umblător prin toate provinciile locuite de români – avea deja, pe la 1866-1870, sentimentul că România Întregită există, că Oradea era „într-un colț îndepărtat al României”. Eminescu nu a fost generos în aprecieri față de clasa politică din timpul său, dar a fost generos cu poporul român, cu perenitatea lui, cu unicitatea și cu originalitatea pe care le manifestase de-a lungul istoriei. Noi suntem acum tot în ipostaza de epigoni și nu putem să-i dorim României decât ceea ce îi dorea și Eminescu, fiindcă profeția și dorința lui nu s-au împlinit decât în parte. 

„Țara universală («globală») este o utopie”

– Mai precis?

– Fiii României nu trăiesc deloc în frăție, ba, dimpotrivă, se dușmănesc mai tare decât ar face-o inamicii străini ai țării. Armele noastre de tărie ar trebui să fie cartea, școala, cultura și prin acestea s-ar fi putut să ajungem la libertate. Or noi, azi, ne confruntăm cu analfabetismul de toate felurile. Că facem cu toții pe deștepții, că ne pricepem la toate, că dăm sfaturi mereu (și când nu ni le cere nimeni), că urâm succesul vecinului, că promovăm prostia și incompetența, că ne avântăm la putere fără nicio pregătire și câte altele, nu este cel mai rău lucru. Rău este că nu mai muncim cu drag pentru noi și familie, că nu mai visăm în versuri (ca cele ale lui Eminescu), că nu ne mai este prieten „râul, ramul”. România are nevoie de români ca să trăiască, are nevoie de dragostea românilor, ca o casă care se cuvine primenită, gătită de sărbătoare, apărată cu gard bun, fiindcă furii veghează. 

Demnitate și bucurie

– Cum o fac de secole.

– Încă este o mare competiție între țări și nimic nu este bătut în cuie. Iubim toate țările lumii, dar a noastră trebuie să ne fie la suflet. Apărând-o pe a noastră, le protejăm și pe celelalte, fiindcă țara universală („globală”) este o utopie. Arghezi zice în poezia „Mamă țară”: „Maică, mulți te-au dușmănit/Că ești neam blagoslovit”. Dacă este așa – și așa este: suntem blagosloviți! – atunci trebuie să fim demni de darul acesta lăsat de strămoși și nu să ne complacem în starea de epigoni. Asta îi doresc eu țării: să ne țină și să ne redea demnitatea, bucuria de a fi români.

„În copilăria și prima mea tinerețe lucrurile erau clare: aproape nimeni nu putea părăsi România decât clandestin, înotând prin apele Dunării”, Ioan-Aurel Pop

„E rău că pleacă românii, mai ales cei educați cu multe sacrificii în universități bune de stat, pe banii plătiți ca impozite de toți românii. Dar trebuie să ne obișnuim cu gândul că lumea se mișcă”, Ioan-Aurel Pop

„Teama că țara se va depopula («în 2050 vom fi 14 milioane»), fiindcă ne luăm lumea în cap și pentru că nu mai facem copii, este neîntemeiată: mereu vor veni alții în loc”, Ioan-Aurel Pop

„Ungaria a rămas cum fusese după «tragedia Trianonului», cu aceeași imensă frustrare și cu dorința de revanșă”, Ioan-Aurel Pop 

„Polonia a fost micșorată, redusă la aproape jumătate din ceea ce avusese între cele două războaie mondiale și mutată (ca un obiect) spre apus”, Ioan-Aurel Pop

„Nici România nu mai este intactă, din pricina rapacității rusești, dar și-a păstrat cea mai mare parte din teritoriu și populație”, Ioan-Aurel Pop

„Dacă vom învăța să părăsim extremele și să menținem un fel de echilibru al vieții, vom exista cu demnitate și, poate, chiar cu prosperitate în viitor”, Ioan-Aurel Pop