A intrat în istorie un lider politic

Într-o lume care duce lipsă acută de conducători de anvergură, trecerea în eternitate a celui mai important prim-ministru britanic de la Winston Churchill merită a fi consemnată şi omagiată în paginile relevantului săptămânal din capitala Transilvaniei. A venit la conducere când Anglia se găsea într-o perioadă economică şi socială grea şi a câştigat trei mandate succesive de premier, care au dus la revigorarea economiei şi a societăţii britanice, în general.

S-a născut într-un oraş provincial de importanţă medie, Grantham, cel mai important om al localităţii fiind un gigant al ştiinţei, Sir Isaac Newton. Tatăl era băcan, deci era un om independent, făcând parte din clasa medie, care constituie baza social-economică a Regatului Unit, şi a tuturor statelor civilizate. Numele ei complet era Margaret Hilda Roberts, iar tatăl nu era conservator, ci membru al Partidului Liberal. În familia acesteia, toată lumea lucra cu sârguinţă, iar, în 1943, Margaret a ajuns la Oxford. Această universitate de elită a dat ţării 25 de prim-miniştri, iar acolo a studiat chimia.

Am extras aceste date din monografia lui John Blundell, „Margaret Thatcher. Portretul doamnei de fier”, editura Curtea Veche, 2012, pentru a fixa cadrul în care s-a format personalitatea ei politică. Nu a fost deloc o chimistă oarecare, practicând o vreme această meserie, dar marea ei pasiune i-a fost dintotdeauna politica, de care nu s-a despărţit decât atunci când a fost nevoită să demisioneze. În noua ipostază de militant politic, a trebuit să facă Dreptul, specializându-se în avocatură administrativ-fiscală. Debutul în politică i-a dat prilejul să-l cunoască pe Denis Thatcher, cu care, după o matură chibzuinţă, s-a căsătorit şi apoi a născut doi gemeni, Mark şi Carol. A ajuns deputat în octombrie 1959, de când începe cu adevărat ascensiunea politică. În 1964 a devenit ministru, iar peste 11 ani a fost aleasă drept conducătoarea Partidului Conservator, ceea ce era cu totul neobişnuit pentru o femeie. Peste 4 ani şi-a început cariera de prim-ministru.

În condiţiile zbuciumatei lupte electorale interne, îndeosebi între conservatori şi laburişti, Marea Britanie, din punct de vedere economic, se îndrepta cu paşi mari şi siguri spre dezastru. La această situaţie economică şi socială se mai adăuga revolta din Irlanda de Nord, victime înregistrându-se nu numai acolo, ci şi pretutindeni în Anglia. Apoi, se înregistra situaţia catastrofală a companiilor de stat care înregistrau pierderi aşa de mari, încât bugetul statului nu mai putea să le suporte. (Parcă am mai auzit de o situaţie similară într-o ţară carpato-danubiană.) Singura soluţie pe care a găsit-o doamna Thatcher a fost privatizarea acestor companii, operaţie care a înregistrat un succes deplin din punct de vedere strict economic, dar care a avut un impact major negativ pentru clasa muncitoare, deoarece s-au redus considerabil locurile de muncă. Costurile privatizării, în mod deosebit în minerit, s-au văzut chiar în zona funeraliilor, când în unele localităţi s-a dansat de bucurie, iar la trecerea convoiului cu sicriul decedatei, mulţi oameni de pe trotuare i-au întors spatele. (Ingratitudinea se manifestă pretutindeni în lume. De Gaulle şi-a dat demisia când, la referendum, nu i s-a aprobat un proiect de reorganizare administrativă a Franţei şi, de supărare, nu peste mult timp, a murit.)

Lupta cu IRA, organizaţie teroristă din Irlanda de Nord, regiune majoritar protestantă, a fost, de asemenea, o mare piatră de încercare pentru doamna Thatcher. În acest război nemilos s-au produs abuzuri şi din partea reprezentanţilor statului, dar doamna de fier nu a cedat nici chiar atunci când, în 1984, teroriştii au pus o bombă într-un hotel din Brighton, unde se desfăşura Congresul Partidului Conservator, iar 5 oameni, inclusiv un deputat, au murit. Congresul şi-a desfăşurat lucrările şi după explozia bombei, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

A câştigat apoi războiul cu Argentina, pentru insulele Falkland, Malvine, cum le zic argentinienii, care au rămas, în continuare o problemă contencioasă între cele două state. Trebuie subliniat că indiferent cum se prezentau lucrurile prin 1800, dacă la referendumul din anul acest numai trei persoane din locuitorii acestor teritorii au votat pentru trecerea lor sub suveranitatea autorităţilor de la Buenos Aires, Argentina nu prea are şanse de a obţine câştig de cauză. Oricum, războiul pierdut cu Anglia a făcut ca argentinienii să debarce dictatura militară de la putere.

În 1990, la sfârşitul anului, doamna Thatcher a fost nevoită să se retragă din politică, iar după aceea boala a împiedicat-o să participe la viaţa publică.

Doamna Thatcher, a cărei fermitate i-a făcut pe adversari să o denumească „Doamna de Fier”, a cunoscut România şi a avut relaţii cu oamenii politici Români. În 1971 şi în 1975, deci în altă epocă, a vizitat ţara noastră. Atunci era în opoziţie şi a văzut ceva instalaţii petrochimice şi a fost primită de soţii Ceauşescu. Cât a fost la putere a încurajat relaţiile economice româno-britanice. La un congres al Partidului Conservator i-a făcut o primire deosebit de călduroasă lui Corneliu Coposu. Acesta din urmă a ţinut o cuvântare emoţionantă şi, în semn de omagiu, i-a sărutat mâna, ceea ce nu prea se obişnuieşte în viaţa publică engleză. Apoi, Thatcher l-a certat pe Iliescu pentru mineriade, motive pentru care Nea Nelu s-a simţit cam ofensat. Într-un interviu la România Actualităţi, acordat în ziua funeraliilor, acesta a relatat altfel discuţia în raport cu ceea ce a spus în 1990, dar acum acest lucru nu mai are mare importanţă. Remarc în mod pozitiv atenţia pe care i-a acordat-o toată mass media românească în aceste zile triste şi menţionez că Guvernul român l-a desemnat pe ministrul scriitor Varujan Vosganian să facă parte dintre oamenii politici care şi-au exprimat respectul la ceremonia înmormântării.

În final, reproduc câteva cuvinte ale politologului englez invocat mai înainte: „Politica necesită abilităţi de lider şi curaj. Mă îndoiesc că vom vedea o altă persoană care să dea dovadă de perseverenţa lui Margaret Thatcher. A fost unică. A salvat Marea Britanie. A schimbat istoria omenirii” (op. cit. p. 214). Sunt aprecieri patetice, dar le consider apropiate de realitate şi merită a fi reproduse la un sfârşit de drum exemplar.

Adrian Man