Nu ştiu dacă există un rai sau un iad al câinilor sau dacă ne urmează sau îi urmăm în Raiul sau Iadul comun. Dar a murit… Păduchiosul. Sau ce nume o fi având.
Noi îl ştiam din 2000, când am cumpărat casa cu maidanezii de pe stradă. O vecină a şi chemat hingherii. Sterilizat sau nu, a revenit după două zile. Era un căţel al străzii şi era strada lui mai mult decât a noastră. Atunci încă nu devenise căţelul nostru.
Ne-am hotărât, apoi, să intrăm în rând cu lumea şi să ne luăm câine de rasă. Câinele nimănui, bătrân, răpciugos şi şchiop putea să ni-l infecteze. Am decis să-l înfăşurăm într-o patură şi să-l ducem peste mări şi ţări. N-am prea reuşit asta, dar l-am urcat într-un portbagaj întunecat şi l-am trecut câteva dealuri. Nu puţine. Şi l-am uitat. Visam că revine acasă. Am râs, cumva, de mintea ce ne joacă feste. Dar s-a întors după trei zile şi a devenit al nostru. N-am avut alt nume potrivit. Doar Pădu. De fapt, rămăsese acelaşi căţel al străzii, doar că prefera să doarmă la noi, în curte. Peste zi evada, cumva, şi era la casa lui, doar a lui. Adică pe stradă.
Mi-a însoţit soţul la ieşirile în oraş. Îl aştepta, cuminte, sub masă, pe terasă, la bere cu băieţii, şi revenea târziu, cu el, în noapte. Se plimba cu copiii mei, cu bunicul, prin cartier, venea cu mine la magazin unde mă rugam de el să aştepte afară, şi nu printre rafturi. Odată, de mult, aşteptând în ploaie autobuzul, l-a greşit. Copiii au fost disperaţi. Pădu a luat alt autobuz. Ploua şi nu a mai avut răbdare. Şchiopătând, tot a găsit drumul către casă.
Încet şi pe nesimţite, ca noi toţi, a îmbătrânit. A renunţat la plimbările lungi prin oraş şi ne conducea doar până la capătul străzii. Tot el ne-a învăţat multitudinea de câini (Rita, Ax, Sisi, Bebe) cu libertatea. Îi învăţa să se caţere ca pisicile, să sape pe sub gard ca şi cârtiţele, îi învăţa să fie liberi şi îi făcea să se piardă. Rămânea, desigur, doar el, căci doar el ştia drumul către casă.
Raportat la o viaţă de om, era aproape nemuritor. Îl găsisem deja bătrân. Revenind într-o zi acasă am constatat că trăia o idilă cu o căţeluşă frumuşică, cu zgardă, din vecini. Aceeaşi de acum un an. Şi noi care credeam că n-o să treacă iarna. În funcţie de unde dormea, ştiam şi cum e vremea. Doar în zilele călduroase dormea pe prispă…
Dar azi… Azi s-a întâmplat neprevăzutul. 20-CJ-MGR a decis că e numai un câine şi a trecut peste el. A reuşit. A dovedit că nu e nemuritor. Am auzit bubuitura şi schelălăitul. Am ieşit din curte. O clipă nu l-am văzut. Am crezut că doar ni s-a părut (deşi copila îl văzuse) şi a scapat. Era, însă, prăbuşit pe trotuar. Îl strigam şi tresărea. Deci, totuşi, răspundea la numele de Pădu. Şi apoi… Doar atât.
Am plâns şi încă plâng. Deşi n-am făcut-o la moartea mamei ce mă luase pe neaşteptate, n-am făcut-o la moartea previzibilă a tatei, n-am făcut-o la săltarea lui Liviu de acasă. N-am prea făcut-o nicicând. Doar la desene animate, telenovele şi, desigur, la moartea lui Pădu.
Milena Man
