Publicația rgnpress.ro a realizat un interviu cu rectorul UBB Ioan Aurel Pop despre problema unificării Basarabiei cu România.
Stimate Domnule profesor, cât de valabilă în opinia Dvs. este teoria formelor fără fond pentru statul Republica Moldova?
Teoria formelor fără fond este valabilă deopotrivă pentru România și Republica Moldova, dar mai mult la nivelul limbajului metaforic. Nu este vorba despre o adevărată teorie sociologică, care să reiasă în urma unor cercetări științifice. A fost vorba despre o inspirație de geniu a lui Maiorescu, pe când se afla la Iași, după ce cunoscuse bine Occidentul, unde, de altminteri, fusese la studii. Titu Maiorescu încarna toată rotunjimea pământului românesc, provenind dintr-o familie originară din Transilvania (satul de obârșie paternă este Bucerdea Grânoasă, de pe Târnave), fiind născut în Oltenia, la Craiova, și afirmându-se în Moldova, la Iași.
Un decalaj, destul de sever, între acest Occident, care oferise modelul de civilizație universală, și lumea noastră de inspirație bizantină și de influență bizantino-slavă, balcanică, ușor orientală, era destul de ușor de remarcat. Iar preluarea automată a instituțiilor-model din Occident, fără adaptarea fondului civilizației locale, conducea la „forme fără fond”. Pentru „statul” Republica Moldova, semnificațiile teoriei pot fi mai pronunțate. Moldova dintre Prut și Nistru nu a fost niciodată un stat, până în 1991. Ocupația rusească a creat o provincie, o gubernie – adesea disprețuită, neglijată (hulită chiar de Pușkin) – iar regimul sovietic nu a creat un stat, ci un simulacru de stat, prezentat așa de ochii lumii. Statul era la Moscova, unde se decidea totul. Prin urmare, din provincie, Moldova a încercat, de circa două decenii încoace, să devină stat. Or, un stat se încheagă greu și devine organic și natural și mai greu. Republica Moldova a moștenit structuri comuniste de tip sovietic, peste care s-au așezat câteva decalcuri din tradiția românească și anumite pastișe după instituții europene. De aici, nu avea cum să iasă un corp politic natural și funcțional. Și România mai suferă de vechea nepotrivire evidențiată de Titu Maiorescu, numai că România are în spate o tradiție monarhică proprie, venită din secolul al XIV-lea, cel puțin, are experiența unei dinastii europene din secolele XIX și XX, ca și modelul bun al unor constituții inspirate din modele belgiene, franceze, anglo-saxone, adică vest-europene.
„Pentru „statul” Republica Moldova, semnificațiile teoriei pot fi mai pronunțate”
Unii istorici, mai exact, Nicolae-Șerban Tanașoca, explică înapoierea noastră prin suzeranitatea otomană și comunism. Este corect să dăm toată vina pe „universul otoman” și comunism ori ar fi cazul să facem o introspecție mai profundă în trecutul nostru istoric?
Concret, pot fi invocate drept cauze ale înapoierii noastre suzeranitatea otomană și comunismul, iar cunoscutul istoric bucureștean are dreptate în acest sens, fără îndoială. În esență însă, trebuie să privim, ca să înțelegem mai bine situația, cele două modele de civilizație ale Europei – continentul-pilot, spre care a privit întreaga omenire. Europa are la bază clasicismul greco-latin și creștinismul, dar cu nuanțe. Este vorba de modelul occidental, catolic și protestant, ivit din moștenirea Imperiului Roman de Apus și din aportul popoarelor germanice (pe de o parte) și de modelul răsăritean, ortodox, născut din tradiția bizantină, din confluența bizantino-slavă și din influența Orientului Apropiat (pe de altă parte). Sfântul împărat Constantin (306–337), văzând că Occidentul este secătuit și se prăbușește, a mutat centrul lumii la Noua Romă (vechiul Bizantion), în orașul ce avea să-i poarte numele. Atunci s-a spus pentru prima oară Ex Oriente lux(Lumina vine de la Răsărit)! Acest model viguros a fost preluat și de români, mai mult din pricina geografiei decât a istoriei. Spun asta fiindcă noi eram, prin tradiția istorică, prin origine, prin nume și prin limbă, occidentali – „ne trăgeam de la Roma” cea veche – dar eram așezați mai aproape de Noua Romă. Astfel, deși ne-am creștinat în limba latină, am urmat modelul de organizare a bisericii din Bizanț, prin filiera slavilor de sud (bulgarilor) și am preluat ca limbă de cult, de cancelarie și de cultură slavona. Toate au mers bine, până când acest model al nostru a început să decadă, Imperiul Roman de Răsărit s-a stins, iar Constantinopolul – cel mai mare oraș al Europei de atunci – a căzut sub otomani, în 1453. Sigur, au rămas „Bizanțul după Bizanț” și chiar a treia Romă (Moscova), dar pentru noi nu mai conta. Pierdusem, cumva, pariul cu istoria, fiindcă modelul dominant și câștigător în Europa și în lume a fost cel occidental, concurențial-individualist, catolic și protestant, bazat de ideile de libertate, egalitate, fraternitate și democrație, afirmate prin Marea Revoluție Franceză și prin Revoluția Americană, ambele în secolul al XVIII-lea. Europa Occidentală s-a extins, în urma marilor descoperiri geografice, în cele două sau trei Americi, în Africa, în Asia și apoi în Australia. Lumea de succes, înscrisă în anumite canoane, aceasta a fost și este încă. Pentru țări ca Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, Croația, Slovenia, deși au cunoscut regimuri comuniste (diferite ca formă), a fost simplu, pentru că ele au fost aproape de la început pe traiectoria bună, învingătoare. Pentru noi, pentru bulgari, sârbi, greci etc., a fost mai greu, deoarece modelul de civilizație care ne dăduse esența vieții (contemplativ, isihast, fatalist), pierduse competiția. Adaptarea la cerințele Occidentului era mult mai grea. Noi am început sincronizarea (cum ar zice Eugen Lovinescu) cu acest Occident abia în secolul al XVIII-lea, am accelerat ritmul în secolul al XIX-lea, ne-am luat avânt bun în România Mare, dar am fost iar blocați de comunismul de model moscovit, antioccidental prin natura sa. Decăderea modelului nostru bizantin s-a datorat, fără îndoială, asalturilor otomane (islamice), dar procesul este mult mai complex.
Deoarece aţi vorbit despre polonezi, multe voci susțin că culturile care nu au cunoscut profund etapele constituirii civilizației europene nu au cum recupera aceste valori. Pentru polonezi, de exemplu, acest rol şi l-a asumat Biserica romano-catolică, dar în cazul nostru?… Ar putea fi cultivate aceste valori constitutive prin presiune din afară?
Polonezii, catolici și cu limbă de cult latina, se considerau încă din Evul Mediu occidentali și construiau instituții occidentale. Faimoasa „republică nobiliară” polonă – cu toate defectele sale – era o formă de democrație elitară, o formă de parlamentarism aproape republican, în cadrele unei monarhii slabe. Dar eu nu cred că acele culturi dezvoltate în jumătatea orientală a Europei nu se pot adapta valorilor dominante occidentale. Se pot adapta și se adaptează permanent, sub ochii noștri. Nu este însă simplu, fiindcă avem handicapul timpului. Față de popoarele occidentale, aveam un decalaj de trei-patru secole, care s-a redus mereu. Azi, un tânăr de la Chișinău și București – care, oricum, iese cu căști pe stradă, intră pe Facebook și dă SMS-uri – gândește la fel (sau aproape la fel) ca unul din Londra sau Roma. Dacă nu urmează vreun cataclism natural sau vreo mare tulburare socială (un nou asalt al Estului în Occident, ca pe vremea migrațiilor din mileniul I), valorile occidentale se impun oricum la noi, între români. Bine ar fi să le receptăm cu mult calm, păstrându-ne în același timp specificul nostru.
„Este vorba aici de „senzațional”, de bani mulți, de exploatarea gustului unui public needucat, dar și de altceva…”
Cercetările lui Lucian Boia se bucură de atenția unor ziare din România și de cea a publicațiilor „moldoveniste” de la Chișinău. Cele din urmă o știm de ce… Dar primele o fac doar pentru caracterul lor „senzațional”?
Mi-e greu să vă răspund exact, deși mă ocup de mulți ani de „teoriile” colegului Boia. Odată cu trecerea anilor, le înțeleg tot mai puțin. Inițial, prin 1998, când am citit „Istorie și mit în conștiința românească”, credeam că este vorba de un fel de teribilism adolescentin întârziat. Era la modă pe atunci să spui exact invers decât se spusese sub comunism, fiindcă asta aștepta, cumva, „piața”, opinia publică și asta aducea bani editurilor și autorilor. Tot cam atunci, se scrisese că istoria noastră era un șir de eșecuri, că Eminescu era bun de pus în debaraua istoriei și că limba română nu servea la comunicare, fiind destinată doar pentru rostit înjurături… Românii se săturaseră de glorie eternă, de unitate, permanență și continuitate, de geniul Carpaților etc. Dar de aici și până la înjosirea propriului neam, de aici și până la autoflagelare gratuită era o mare distanță. Cum să spui ritos că toată istoria românească era plină de mituri, de la Ureche și Costin până la Iorga, P.P. Panaitescu și Gheorghe I. Brătianu? Cum să negi latinitatea, etnogeneza, „capitulațiile” și să-l acuzi pe Eminescu de xenofobie și șovinism? Ulterior, treptat, mi-am dat seama că dl Lucian Boia urmează un adevărat „program” de demolare a valorilor românești de orice fel. Recent, a scris că România nu a fost românească și că a trebuit „românizată” forțat sau că ardelenii – pătrunși de valoarea civilizației superioare austro-ungare – nu ar fi dorit unirea cu România. Atunci cum de țara s-a chemat România, și nu Serbia ori Ungaria?! De ce Eminescu a scris poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!”? Ar fi de râs dacă nu ar fi tragic! Și toate astea, după ce autorul respectiv a fost, înainte de 1989, un supus membru al partidului comunist, chiar cu anumite funcții la facultatea de istorie și a alcătuit opere „cuminți”, pe linia națională, promovată atunci de regimul Ceaușescu. Este vorba aici de „senzațional”, de bani mulți, de exploatarea gustului unui public needucat, dar și de altceva…
Deoarece aţi vorbit mai sus de Facebook, scriitorul Umberto Eco a spus recent despre rețelele de socializare că acestea dau cuvânt unor legiuni de imbecili. Alții spun că datorită acestor rețele oamenii scriu și citesc acum mai mult ca niciodată. Dvs. ce atitudine aveți față de aceste site-uri?
Scriitorul Umberto Eco este și istoric și, de aceea, chiar dacă nu poate prevedea viitorul, simte mai bine prezentul decât alții. Se poate că oamenii citesc acum mai mult ca odinioară, dar nu mai citesc creații capitale. Se spune că dacă citești în copilărie și adolescență cele 100 de cărți fundamentale ale omenirii, dobândești zestrea culturală necesară spre a pătrunde în viață. Mă îndoiesc că tinerii de acum citesc pe rețelele de socializare Homer, Platon, Aristotel, Dante, Cervantes, Shakespeare, Hegel, Cantemir, Dostoievski, Dickens, Victor Hugo, Faulkner sau Liviu Rebreanu. Or, a sta ore în șir pe rețele de socializare și a înșira verzi și uscate poate să însemne, pentru un timp, experiență de viață, dar ulterior te poate prosti iremediabil. Cu ce poate fi înlocuit dialogul nemijlocit între oameni? Cu nimic viabil! Omul este o ființă socială și trăiește printre oameni vii și palpabili, nu printre oameni virtuali. Site-urile de socializare au un rol bun în această lume grăbită (și, prea adesea, superficială), dar frecventarea lor exagerată (ca orice exces) devine dăunătoare. Peste tot, în această lume, este nevoie de echilibru, de măsură (romanii spuneau aurea mediocritas sau, pe românește, „calea de mijloc e de aur”), numai că asta e foarte greu de atins…
Stimate Domnule Profesor, unirea dintre R. Moldova și România este considerată de tot mai mulți basarabeni drept soluție sigură a problemelor lor. Ce opinie aveți Dvs., ca om de știință și ca român din dreapta Prutului, despre realismul unirii?
Nu este ușor de răspuns la această întrebare! Nu trebuie să uitați că, fiind deopotrivă român și istoric, am o perspectivă subiectivă și obiectivă asupra chestiunii. Pe de o parte, știu că este greu să facem unirea și că nu sunt întrunite condițiile interne și internaționale pentru un asemenea mare act. Pe de altă parte, vreau să vă spun că, acum un secol, nimeni nu putea gândi unirea noastră deplină, nimeni nu credea că se vor putea uni toate provinciile românești. Partizanii alianței cu Germania și Austro-Ungaria (exponentul lor faimos era Petre Carp), știau sigur că, în eventualitatea victoriei Puterilor Centrale, nu puteam avea decât Basarabia, urmând să renunțăm la Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina; susținătorii alianței noastre cu Franța, Anglia și Rusia știau sigur că, în eventualitatea victoriei Triplei Înțelegeri, puteam câștiga provinciile vestice, de sub austrieci și unguri, dar pierdeam Basarabia. Mai mult, în prima parte a anului 1918, după pacea de la Buftea-București, mulți credeau că vom pierde tot, inclusiv țara cea veche, formată cu greu în perioada 1859–1913. În câteva luni, totul s-a schimbat în bine, încât am trăit „ora astrală” a românilor, fiindcă s-a format – prin voința românilor și aprobarea marilor puteri – o țară mare și frumoasă, de aproape 300 000 de km pătrați, cu circa 16 milioane de locuitori, cum nu mai fusese pe lume… Vechea Românie avea doar 137 000 de km pătrați și cam 7,2 milioane de oameni! De aceea, era mai corect să spunem că România mică se unise cu provinciile românești înstrăinate cândva, decât că acestea se uniseră cu România. Practic, greutatea noii țări cădea mai mult pe aceste provincii, care își păstraseră credința în mântuirea neamului nostru prin unire. Vorba lui Mihail Kogălniceanu: „Unirea face puterea!”.
„Dacă avem această patrie spirituală în suflet, vom avea și forța să facem patria reală”
De aceea, este greu de spus că unirea Basarabiei, mai exact a Republicii Moldova (numai aici este o clasă politică românească, care conduce și are putere de decizie), nu se poate face acum. Dacă tot mai mulți moldoveni de la stânga Prutului își pun nădejdea în Țara cea mare, este un semn bun. Sper ca Țara să fie pregătită să-i primească frumos, cu inima deschisă. Românii din Țară nu trebuie să aștepte doar unirea, ci trebuie să o facă împreună cu basarabenii. „Realismul unirii” ține de noi, dar și de lumea în care trăim. Iar această lume este tot mai complexă și mai nesigură. Poate nu am știut să prindem clipa potrivită pentru unire, dar eu cred că timpul nu este pierdut. Moșii și strămoșii mei ardeleni au trăit cu toții sub străini, timp de o mie de ani (putere politică românească în Ardeal nu a existat de la formarea poporului român încoace!) și, totuși, s-au înfățișat la judecata istoriei unindu-se cu Țara, chiar dacă Țara nu i-a primit întru toate cu brațele deschise! Înainte de unirea de la 1918, prin anumite părți vestice – rătăcite și ticăloșite de „atâta amar de ani” de înstrăinare – oamenii cântau, la biserică, după slujbă, cu popa împreună, cântece patriotice, ca să nu uite că sunt români (rumâni). Unirea trebuie să fie mai mult decât o speranță, trebuie să fie o certitudine, mai întâi în mințile oamenilor și apoi în faptele lor. Deocamdată, nu este așa, nici în cazul românilor din România, nici în cazul celor din Republica Moldova. Dar, câtă vreme existăm, nimic nu este pierdut!
Sunteţi optimist…
Se poate, deși încerc să fiu realist. Știu că nu e bine în lume și știu că nu e bine nici în țările noastre (România este o țară de țări!). Ne risipim în lupte interne, alergăm după false idealuri, ne dușmănim și ne rătăcim, furăm de la aproapele nostru, suntem mult prea orgolioși, hulim și nu mai iertăm… Se pare că ne-am pierdut bunul-simț și spiritul de decență, că nu mai știm să fim „cum se cade”. Aceasta este partea neagră a realității. Dacă privim și spre Europa aceasta în care ne pusesem toate speranțele, viitorul pare și mai nesigur, și mai sumbru chiar. Și totuși, cum ar zice Macedonski, cât timp „dintre flori și dintre stele nimic nu va fi clintit”, ne este dat să nădăjduim. Iar speranța – fără de care nu putem trăi – include, natural, și binele neamului nostru. Acest bine înseamnă să fim împreună, toți aceia – cum ar fi spus Nichita Stănescu – pentru care patria este limba română. Dacă avem această patrie spirituală în suflet, vom avea și forța să facem patria reală, palpabilă, a întregului nostru neam.
Interviu realizat de Ilie Gulca
