AM TRĂIT SĂ O VĂD ŞI PE ASTA !!!

Zilele trecute am asistat pentru a nu ştiu câta oară la modul în care o lege din România este batjocorită şi anulată, chiar de către cei care au datoria să o apere, să o respecte şi să o pună în aplicare.

Toată viaţa mea am avut neşansa să primesc lecţii, câteodată foarte dure şi chiar triste, pe propria piele, lucru care nu a fost deloc uşor.
De data asta, după ce am scăpat de două condamnări politice la moarte, de ani de zile de teroarea psihică şi fizică de a nu fi împuşcat de plutonul de execuţie, în faţa căruia am fost dus de două ori, de batjocura, terfelirea şi încercarea de desfinţare ca apărător al drepturilor omului pentru curajul de a critica puterea, de faptul că am fost aruncat în stradă dintr-o casă pe care am cumpărat-o de la statul român şi reconstruită de către mine, în naivitatea mea, după 20 de ani de la căderea comunismului, am crezut că a venit timpul ca actualul Stat Român de sorginte democrată să îşi recunoască şi să îşi asume atrocităţile dictaturii, încercând să acorde nefericiţilor acelor vremuri, tot mai puţini azi, daune morale şi materiale, la fel cum au procedat toate celelalte state foste comuniste, într-o normalitate firească dacă mă gândesc că Germania plăteşte şi azi daune pentru exterminările din timpul regimului fascist, asimilat celor comuniste.
Cum România excede prin a nu-şi respecta propriile angajamente pe care şi le-a propus şi pentru care chiar a întreprins mulţi paşi, m-am găsit în faţa unei atitudini de-a dreptul inadmisibile, incredibile şi paralizante.
Concret, după ce în 18 decembrie 2006, prin vocea Preşedintelui statului, excelenţa sa, domnul Traian Băsescu, în faţa Parlamentului român, comunismul a fost declarat oficial un regim ilegal, ilegitim şi criminal în urma celebrului Raport Tismăneanu, la trei ani diferenţă, apare Legea 221/2009 (privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) care vrea să reglementeze şi să epuizeze această situaţie critică a României cu care se confruntă de 21 de ani încoace. Guvernul Boc, în inteligenţa lui şi în cea mai mare bătaie de joc faţă de toţi cei care au suferit atrocităţilor dictaturii comuniste, dispune ca tuturor deţinuţilor politici în viaţă să li se atribuie 10.000 euro, 5.000 euro urmaşilor de gradul I şi 2.500 euro urmaşilor de gradul al II-lea.
Cu o Curte Constituţională politizată la maxim, urgent s-au dat două soluţii, două decizii prin care, atât ruşionasa Ordonanţă a Guvernului Boc, dar şi Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale, motiv pentru care reprezentanţii Parchetului, al Ministerului Finanţelor şi al Instanţei de Judecată, se luptau să înfrângă prin intervenţia lor, însăşi spiritul legii, însăşi raţiunea pentru care această lege mai există.
Nu puteam să cred că asemenea atitudini se mai pot regăsi într-o sală de judecată, unde te duci ca mielul la tăiat şi aştepţi dreptatea şi, când colo, stupefiat, întâlneşti „călăi” care încearcă să te convingă, după 21 de ani de la căderea comunismului, că eşti un idiot, că ceea ce ai păţit chiar nu interesează pe nimeni, că actele tuturor luptătorilor „kamikaze” împotriva ciumei comuniste care au determinat, într-un fel, căderea comunismului şi a dictaturii, că îndrăzneşti să ceri şi să pretinzi ceva ce, de fapt, îţi aparţine de drept, Statul român îţi spune că este inadmisibilă. Concret, în cazul meu, prin condamnarea la moarte s-a dispus, inevitabil, confiscarea totală a averii, aceea care o aveam în comunism, ca un gospodar român, lucruri pe care Statul nostru le-a vândut şi şi-a însuşit banii obţinuţi în acest fel.
În timp ce în România, prin decizia aberantă de „restitutio in integrum” au fost restituite urmaşilor de gradul IV construcţii şi clădiri de sute de ani, urmaşi care nu au suferit în niciun fel atrocităţile şi aberaţiile comunismului, mie mi se respinge dreptul legitim de a mi se da valoarea casei confiscate, a bunurilor din casă, a maşinilor şi a salariilor, pe care le puteam obţine din poziţia pe care o aveam la momentul respectiv.
Am mers la Casa de Pensii să-mi calculeze pensia şi am constatat că îmi lipseşte contribuţia la fondul de pensii pe o perioadă de cinci ani, timp în care eu eram la închisoare în regim de condamnat la moarte din care am ieşit după doi ani de recluziune totală. Alţi doi ani şi un alt an am stat în izolare cu alţi deţinuţi politici.

În acelaşi timp, am fost umilit şi mi-a fost anulată deminitatea umană atâta timp cât am fost obligat să am lanţuri la mâini şi picioare de peste 28 de kg în toţi acei ani, ba chiar am fost scos de două ori în faţa plutonului de execuţie şi mi s-a interzis orice contact şi întâlnire cu familia. Am fost eliberat în 22 decembrie 1989, când am fost adus în prima conducere a Statului român după fuga dictatorului fiindcă dădeam bine ca fost deţinut politic, despre care ani de zile „Europa Liberă” şi alte posturi internaţionale au tot vorbit în cei cinci ani ai mei de detenţie.
Legea 18/1990 îmi acordă continuitate în muncă, nu şi banii pe care îi meritam din poziţia de cel mai tânăr Comandant de Cursă Lungă din lume, al cărui merit nu poate fi contestat.
Dragii mei cititori, mai mult decât atât cred că nu se mai poate, trăim într-un stat care, după ce şi-a bătut joc de mine şi de toţi deţinuţii politici ai acestei ţări, de viaţa mea şi a lor, m-a chinuit pe mine şi familia mea, se luptă să nu-mi plătească ceea ce mi se cuvine şi mi-a aparţinut prin propria muncă şi propriul efort.
Halal ţară, halal popor care, în loc să-şi respecte şi să-i venereze pe toţi cei care au avut curajul să se jertfească pentru binele acestui popor, aceşti eroi ai neamului sunt huliţi şi umiliţi în continuare, ignoraţi şi pedepsiţi şi că încă continuă să existe şi mai fac umbră în această ţară care şi-a pierdut de mult cârma.
Ne mai întrebăm de ce zilnic tot mai mulţi români caută calea CEDO pentru a-şi primi drepturile şi satisfacţia respectului ca oameni?

Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI
analist politic
fost deţinut politic