Mirajul atator generatii, mai vechi sau mai noi…
Fara sa fi cerut, fara sa fi dorit, in mod cu totul surprinzator am fost printre
cei “zece negri mititei sau maricei” care au plecat in America. Destul de
neentuziasmata, am trecut de masurile de securitate umilitoare de la Ambasada sau de la imbarcarea in avion. Cerebral, pricep ca dupa 11 septembrie sufli si in iaurt. Sa ma incurajeze (cu amenintarile dupa moartea lui Bin Laden) sotul meu imi spunea ca , daca e cazul, sa mor ca un erou.
Intre kitch si grandoare, exploram ce poate America sa ne ofere. Incercam sa
privim si noi lumea de sus. Organizati scolareste, urcam cu entuziasm scolaresc pe Colorado Mountin Peak, la 4.110 metri altitudine, intr-un trenulet modest. Cu cat urcam mai mult, cu atat cerul devine mai adanc si frumusetea te copleseste. Te simti tot mai aproape de Dumnezeu.
Cobor, cumva incercand sa-mi aduc aminte versul “ E-atata frumusete-n jur…”.
Dar creierul hipooxigenat refuza sa raspunda. Ma dau jos tacuta din trenulet si recunosc vantul, numai bun de zbor. Incep sa alerg cu spatele, cu bratele intinse cu ochii spre cer… Mai trebuie doar sa ii inchid si zbor cum n-am mai reusit de vise bune. Explorez paradisul cu varful degetului si nu indraznesc mai mult.
Brusc, urechile incep sa ma doara intens si acut, ca la decolarea cu avionul. Si nu numai. Cutite imi strapung capul. Ma indrept grabita spre restaurant cu
speranta ca inauntru nu mai este nici un risc. Ma fortez sa pasesc pe zapada, ma fortez sa nu ma prabusesc.
Deschid usa cu speranta. Inauntru imi imaginam “Siguranta” ca in America nimic rau nu ti se poate intampla. N-am gasit decat un talcioc plin de oameni, ce se inghesuie la suveniruri si care, probabil, nici nu observa ca te calca in picioare in cazul in care te prabusesti. Deja respir greu si panica ma
cuprinde.
Ageneziile din capul meu si arterele filiforme pot ceda si nimeni nu vede macar.
Reusesc sa ma strecor printre indiferenti. Disperata ma agat de conducatorul de grup. Imi gaseste un scaun, imi da sare, apa, cafea, ma sustine sa ma tin pe picioare. Niciodata nu m-am simtit asa de bine in bratele unui barbat (si
replica asta precis n-o sa-i placa sotului meu), dar niciodata nu am fost asa de aproape de cer. Am crezut ca poate fi zborul final.
Trenuletul incepe coborarea, eu frisonez stravezie. Eu as fi zis “Alba ca
Zapada”, altii, mai carcotasi, alba ca varul, cu ochii inrositi de vasodilatatie.
Coboram incet, in tacere. De fapt, doar coboram. Doar eu nu reusesc sa aud. Ma uit cumva la doza de frumusete care ma facuse sa fiu atat de speriata si
neajutorata. E ireal de frumos si incep sa inteleg de ce America are grandoarea ei. Intreaga zi sunt destabilizata, dar pricep ca fiecare lume are farmecul ei si deja mi-e dor de casa.
Intre societatea de consum, cu homeless-i si bucati de paradis, incape o intreaga America, cateodata inteleasa, alta data nu, dar visata de tot restul lumii. Mirajul unui paradis sau poate doar Fata Morgana.
Ajung acasa. Cea mai dulce casa. Si ma mai gandesc, din cand in cand, la ce am vazut eu, la ce au vazut altii si la ce este America cu adevarat.
Milena Man
