Andrei Marga: „Spiru Haret nu este singura universitate intr-o situatie penibila”

 

Reporter: Învăţământul, la fel ca şi justiţia şi sănătatea, sunt principalele probleme ale societăţii contemporane româneşti. În ultimii 20 de ani, s-a încercat, prin schimbarea sistemului de învăţământ, crearea unuia eficient la nivel european. De câte ori credeţi că va mai trebui schimbat sistemul până când educaţia românească va deveni una performantă, care va naşte adevărate valori ale culturii şi ştiinţei mondiale?

Andrei Marga: Aş face propunerea să distingem între diferite feluri de reforme care trebuiau făcute şi care trebuie în continuare făcute, aşa cum se face distincţie oriunde în lume. Se pot distinge cel puţin trei feluri de reforme. Reforma de recuperare, reforma de sincronizare şi reforma de înfruntare a globalizării. După 1989, s-au făcut reforme de recuperare. În învăţământ, trebuia reluat pluralismul educaţional, adică trebuia creat un cadru legal, care să permită diferite tipuri de şcoli, diferite tipuri de universităţi. S-a creat un învăţământ „cuplat” cu economia de piaţă care se instala, „cuplat” cu doctrina drepturilor şi libertăţilor individului, care, de asemenea, s-a instalat în dreptul românesc. Deci reforma de recuperare s-a făcut. De aceea, formularea multor oameni conform căreia nu s-a făcut nimic din 1989 încoace este greşită. S-a făcut această reformă de recuperare şi în învăţământ şi în alte domenii. Nu s-a făcut reforma de sincronizare, pentru că trebuie spus că nu se rezolvă totul cu o reformă, chiar dacă este una reuşită. Reforma de sincornizare înseamnă că se folosesc organizări, tehnici manageriale, tehnici de conducere, care s-au dovedit eficiente în diferite alte ţări. Sincronizare înseamnă, de fapt, un acord cu experienţa care s-a câşigat în altă parte. Şi, în sfârşit, nici această reformă, dacă s-ar face, nu ar fi suficient. Mai trebuie reforma de înfruntare a globalizării. Trebuie regândit tot sistemul pentru a înfrunta globalizarea, iar în România nici măcar nu s-a pus problema. În România, trebuie spus foarte onest,  extrem de puţini oameni ştiu ce înseamnă globalizarea şi ce implicaţii are ea. Deci rezultatele dorite le vom avea atunci când vom face aceste trei reforme. Deocamdată, singura reformă care s-a făcut şi care a fost recunoscută internaţional este reforma de recuperare, care a ocupat anii 1996 – 2000. Aceasta este singura realizată în România, care are şi recunoaştere internaţională. Din anul 2000 încoace, nu s-a făcut mare lucru, ba s-au şi stricat multe alte lucruri şi de aceea avem aceste consecinţe. Din 2001 încoace, nu există nicio evaluare pozitivă a reformei educaţiei din România şi simţim acest lucru.

Reporter: Dacă tot vorbim de probleme în sistemul educaţional românesc, ultimul exemplu este celebrul caz „Spiru Haret”. Reprezentanţii respectivei universităţi au afirmat că acest scandal a fost orchestrat de conducerile unor universităţi care s-au simţit ameninţate de puterea tot mai mare a USH. Cum vede rectorul UBB scandalul USH şi cum comentaţi acest scandal? Se simte UBB ameninţată de USH?

A.M.: La Cluj nu s-au dezvoltat prea multe „aventuri universitare” de genul Spiru Haret. Atractivitatea UBB a făcut ca universităţile particulare să nu fie aşa de frecventate. Cei de la USH pot interpreta cum doresc situaţia, dar felul în care au procedat ei este de neacceptat. Nu există niciun argument care să ducă la acceptarea, cumva, a soluţiei Spiru Haret, pentru simplu motiv că nicăieri în lume nu se face aşa ceva. Coborârea nivelului de pregătire prin diferite tehnici, cum procedează ei, nu poate fi acceptat. Dacă nu este calitate, degeaba e un acces oricât de facil. UBB nu se simte ameninţat în niciun fel, nu avem nicio problemă din acest punct de vedere. Şi în acest an, noi am atras studenţi, chiar dacă suntem pe un fond demografic scăzător în România. Trebuie spus, totuşi, că Spiru Haret nu este singura universitate într-o situaţie penibilă. Sunt şi alte universităţi care au probleme grave şi ar fi dezirabil ca acum să se meargă până la capăt. Trebuie luat în serios învăţământul superior, dacă se fac compromisuri, nu se ajunge departe în niciun caz. Trebuie spus foarte clar faptul că un examen vândut undeva în ţară poate compromite tot sistemul, pentru că se poate bănui imediat că multe examene sunt deformate. Interpretarea celor de la USH e subiectivă, cu atât mai mult cu cât cei care alegeau să urmeze cursurile USH nu vroiau să facă studii, ei aveau nevoie de o diplomă. Trebuie mers mai departe. Nu e doar Spiru Haret în situaţia aceasta. Procesul de asanare trebuie să meargă mai departe. Mai sunt probleme şi la universităţi de stat. România nu va putea duce un sistem cu 98 de universităţi, câte sunt recunoscute astăzi de Parlament. Nu e posibil, oricare ar fi situaţia economică a ţării. Nu putem duce mai mult de o universitate la un milion de locuitori şi nici nu e nevoie. E nevoie de mai mulţi studenţi, nu de mai multe instituţii care se botează universităţi. România trebuie să facă o lămurire care sunt universităţi şi care sunt institute de învăţământ superior. Nu e nevoie să fie toate universităţi. Universitatea trebuie să aibă un grup de specializări. România trebuie să schimbe sistemul, dacă nu face acest lucru, nu are nicio şansă să îşi afirme un învăţământ superior performant. Dacă se rămâne doar la Spiru Haret, nu s-a făcut decât o foarte parţială drenare a sistemului. În Cluj e nevoie de o universitate, nu mai multe. E şi un calcul financiar în tot jocul acesta. La Cluj se plătesc atâtea rectorate, decanate etc. Aceştia sunt bani care ar putea fi dirijaţi în altă parte.

Reporter: Sistemul Bologna a trezit, în ultimii ani, o serie de controverse. Existenţa unui număr tot mai mare de studenţi, ca să nu spunem nelimitat, a adus Clujul în faţa unei pieţe de muncă supracalificate. Consideraţi că numărul mare de absolvenţi scade calitatea procesului de învăţământ şi, implicit, calificarea acestora? S-a transformat UBB într-o afacere sau licenţiaţii pe sistem Bologna sunt la fel de competenţi ca şi în trecut, când exista examen de admitere şi de licenţă?

A.M.: Este politica oficială a UE să mărească efectivul de studenţi. Acest lucru nu înseamnă să faci compromisuri. Trebuie oferite şanse mai ample tinerilor să studieze. Numărul studenţilor nu este nelimitat. El este conceput în funcţie de infrastructură, de capacitatea de acoperire a cadrelor didactice. Este clar că masificarea studiilor atrage o scădere a calităţii, nu trebuie să ne facem iluzii. Antidotul este diferenţierea riguroasă a studiilor, între nivel bachelor ( n.r. licenţă), master, doctorat, studii avansate. Bologna conţine această diferenţiere şi atunci studiile bachelor nu mai sunt clar echivalentul licenţei de dinainte, echivalentul diplomei. Acest nivel trebuie să îl atingă acum masteratul. Din păcate, masteratul, potrivit legislaţiei din România, nu are această putere, şi o spun direct, legislaţia din 2005 a produs cele mai negative efecte în învăţământul din România, tot cazul Spiru Haret şi alte cazuri similare sunt rezultatul acelei hotărâri de guvern din 2005. Austria, anul trecut, a testat sistemul Bologna pe piaţă, adică au vrut să vadă ce fac angajatorii. Mai sunt confuzii, e adevărat, dar şi angajatorii încep să înţeleagă. Oricum, masteratul a început să se ceară la angajările în posturile „pretenţioase”, deci eu cred că se face deja diferenţierea între nivelurile de studii.

Reporter: În ultimii zece ani, s-a schimbat structura examenelor de nenumărate ori. Elevii au fost bulversaţi de aceste schimbări, s-au scos examene de la an la an, apoi s-au reintrodus. Foarte multe generaţii au fost „sacrificate” cu aceste încercări. Sistemul mai vechi, care implica examen de admitere, atât pentru intrare la liceu, cât şi pentru facultate, nu a fost mai prielnic pentru calitatea învăţământului?

A.M.: În anii 1990, s-a reflecta punerea bazelor unui sistem de învăţământ mai bun în România. Ca rezultat, s-a adoptat legea din 1995, care a cunoscut completări în 1999. Personal, am lucrat la completările din 1999 şi, indirect, am fost implicat în formularea legii din 1996. În acel context s-a considerat, pe bună dreptate, că pe traseul unui tânăr din România este suficient să se pună două examene, capacitatea şi bacalaureatul, reluându-se o tradiţie din istoria României. O tradiţie care s-a dovedit viabilă în alte ţări, precum Franţa sau Germania. Aceasta a fost o soluţie legislativă până în 1999, inclusiv. Din păcate, la noi învăţământul este foarte politizat. Atunci, discuţia este, la fel ca şi astăzi, cum să facem ca atât părinţii, cât şi elevii să aplaude politicienii şi fiecare partid vine şi mai oferă ceva. Ba mai tăiem un examen, ba mai scoatem un examen şi se merge pe soluţii care nu sunt veritabile şi nu vor da rezultat. Nu sunt nici fundamentate, sunt soluţii de a face plăcere cuiva de care este nevoie. Această politizare este problema mare. Personal, în 1997, am dat primul act de autorizare a universităţilor pentru a-şi organiza admiterea cum doresc. România trebuia să intre în normal, pentru că până atunci admiterea era severă, pe locuri foarte restrânse. Dacă vrei să dai toată preţuirea bacalaureatului, atunci trebuie sa îl iei în considerare, aşa se întâmplă în toate ţările din Europa. Personal, nu cred că e rău. O admitere dură nu dă rezultate. România, oricum, are prea puţini studenţi. România este printre ţările europene cu cea mai mică pondere a studenţilor în populaţie. Problema este între gimnaziu şi liceu. La noi în ţară, prea puţini tineri merg la liceu. În SUA, 88 % dintre tinerii născuţi într-un an intră în universităţi. În România, media este cam 40 – 42 %. Media UE este cam 60 %. Între liceu şi universitate nu mai sunt probleme, pentru că sunt preluaţi aproape toţi. Fractura este între gimnaziu şi liceu.

Reporter: În momentul de faţă, universităţile produc absolvenţi pe „bandă rulantă”. Poate piaţa românească/clujeană să absoarbă atâţia licenţiaţi sau pregătim chelneri cu diplome?

A.M.: Trebuie să ne schimbăm puţin imaginea şi percepţia. Nu există şi nu va exista o relaţie atât de strânsă între diploma obţinută şi meseria practicată. Pe de altă parte, nu e ruşine să lucrezi orice, dar masificarea se produce prin această extindere a învăţământului superior la bază, la nivelul licenţei. Masificarea este inevitabilă. Toate societăţile bazate pe cunoaştere consideră că e nevoie de ridicarea nivelului de cultură profesională şi atunci se masifică la bază învăţământul superior. Deci vom avea mai multe diplome. Problema este că acestea trebuie să fie serioase, nu ca la Spiru Haret. Sunt două lucruri care trebuie menţionate. În primul rând, la Cluj, firmele evită să investească pentru că, printre altele, caută un indicator social, un anumit nivel al şomajului. În al doilea rând, Clujul are abolvenţi, dar absolvenţii noştri nu sunt numai pentru Cluj. UBB lucrează pentru toate judeţele din România. Se tot fac declaraţii hazardate conform cărora sunt prea mulţi studenţi în Cluj, dar studenţii clujeni nu se pregătesc doar pentru Cluj. UBB nu e o universitate de judeţ, din abolvenţii UBB 80 % se angajează. La Cluj, din UBB, este clar că rămân mai puţin de 30 % dintre abolvenţi.

Reporter: În ultima perioadă, s-a vehiculat faptul că Universitatea Bucureşti a intrat în topul celor 500 de universităţi din lume. Pe când şi UBB? Putem spune că absenţa UBB din topul celor 500 de universităţi mondiale indică un învăţământ deficitar în cadrul UBB? Mai mult, UBB are o tradiţie de 90 de ani. De ce nu a reuşit o universitate cu tradiţie, precum UBB, cu mii de absolvenţi anual, cu profesori renumiţi la nivel mondial, să intre în acest top?

A.M.: Să fim foarte clari. Nu a intrat nimeni în primele 500, dacă e vorba de clasificarea majoră care e Shanghai. Din România, nu a fost nimeni propus pentru această listă, pentru că presupune să ai premianţi Nobel, iar dacă nu îi ai, nu poţi intra. Toate aceste clasificări sunt relative, UBB, la acestă oră, este undeva în primele 600 în această clasificare Shanghai. Până acum, nicio universitate din România nu a reuşit să coboare sub locul 700. Destul de curând va veni şi momentul în care UBB va intra în top 500, dar trebuie tratată cu atenţie problema. E uşor să aduci în primele 500 o universitate politehnică, o universitate de medicină, pentru că au specializări puţine.

Reporter: Unii studenţi se plâng de faptul că, deşi au profesori renumţi, practicieni şi teoreticieni de la care ar putea învăţa foarte multe lucruri îşi trimit asistenţii din cauza lipsei de timp sau a altor motive necunoscute. În ce măsură ajută aceşti profesori universitatea? Ar putea fi mai benefic pentru procesul educaţional un staff mai puţin cunoscut, mai puţin prezent în viaţa publică, dar care să se concentreze exclusiv pe pregătirea viitorilor absolvenţi?

A.M.: Această problemă se pune şi la cea mai bună universitate din lume, Harvard, se pune şi la Viena şi oriunde, adică în ce măsură studentul lucrează cu cei mai competenţi, cu cei mai faimoşi profesori. Şi la Harvard studenţii se plâng de faptul că lucrează cu doctoranzi pentru că profesorii sunt foarte ocupaţi cu cercetarea ştiinţifică. Este o problemă în sistem, nu numai la noi. Din punctul nostru de vedere, ca rectorat, noi facem presiuni ca profesorii să îşi susţină orele şi se realizează acest lucru. Nu contest că apar aceste situaţii, dar presiunea noastră este să se meargă la cursuri. Nu e un fenomen răspândit la UBB, dar sunt câteva cazuri.

Reporter: De 20 de ani încoace, cercetarea românească, pe toate planurile, este, ca să folosim un termen moderat, una deficitară. Cine sunt vinovaţii pentru faptul că România nu a mai avut nici măcar un candidat la premiul Nobel, format în România în ultima perioadă? Guvernanţii, banii, lipsa de interes, managementul deficitar al resurselor, proasta pregătire, vânătorii de „creiere” care atrag inteligenţa românească spre alte ţări?

A.M.: Cercetarea românească este deficitară pentru că e greşită politica cercetării. Ea nu a fost greşită tot timpul, ea a fost articulată la nivelul anilor 1995 – 1998, dar trebuia elaborată o strategie bine gândită a cercetării din România, adică trebuiau arătate priorităţile României. Din păcate, priorităţile nu sunt fixate. În ultimii trei ani, au fost foarte mulţi bani pentru cercetarea din România, dar rezultatele sunt modeste pentru că nu este o strategie naţională. Strategia nu e numai în competenţa universităţilor, ci a forţelor politice, dar ele se ocupă de altceva, nu de a stabili priorităţile României. Am putea aspira la multe domenii, dar trebuie lucrat cu multă stăruinţă. La noi e prea multă neîncredere din partea autorităţilor faţă de cercetători, a cercetătorilor faţă de ei înşişi, iar cu neîncredere nu se poate lucra. Teoria după care occidentul ar trăi din import de inteligenţă nu se verifică. Teoria furatului nu mai ţine, nu are nicio probă de partea ei. Tinerii din Grecia, Turcia, merg mult mai mulţi la studii în occident, dar se întorc. La noi nu e aşa, ei rămân acolo din cauza neîncrederii în evoluţiile politice, a instituţiilor din România. Trebuie creată încredere în evoluţiile politice, dar acest lucru este foarte greu de realizat pentru că viaţa politică din România are un nivel foarte scăzut.

Reporter: Filosofia este hrană pentru suflet şi pentru intelect, dar, din păcate, nu şi pentru stomac. Un absolvent de filosofie nu are foarte multe posibilităţi de subzistenţă după ce finalizează studiile. Care credeţi că este varianta prin care un absolvent de liceu ar putea fi tentat să continue studiile universitare şi postuniversitare la o facultate de profil?

A.M.: Filosofia rămâne cea mai spectaculoasă disciplină, îţi aduce cele mai multe satisfacţii de natură culturală, personală. Fără filosofie nu se poate trăi, acolo unde este filosofie, pe lângă cunoaştere de altă natură, este şi competenţă profesională, este şi un sens al vieţii şi al comunităţii. Filosofia a oferit, până la această oră, cariere interesante, cei care lucrează sistematic sunt asistenţi în UBB. Marea problemă în România, la filosofie, este să se facă o profesionalizare serioasă, deoarece ea lasă de dorit în ultima vreme. E clar că nu poţi face filosofie de performanţă dacă nu înveţi germană, nu e posibil. Evident trebuie să stăpâneşti engleza, franceza, italiana. Trebuie citit din greu, dacă nu citeşti trei cărţi pe zi sau cel puţin să le frunzăreşti, nu e posibilă filosofie de performanţă. Trebuie să ai şi discuţii cu oameni competenţi, să ai şansa unor cursuri relevante.

Reporter: Angela Merkel a aceeptat titlul de doctor honoris causa al UBB. De ce aţi propus acest lucru? Putem vorbi de o strategie de marketing a UBB, care, prin acest lucru, doreşte să-şi întărească imaginea la nivel european?

A.M.: Au fost două raţiuni la baza propunerii. Prima raţiune se referă la ponderea extraordinară pe care Angela Merkel a dobândit-o în politica internaţională, în primul rând ca lider al Germaniei, deci lider al celei mai mari şi mai puternice ţări din UE. În al doilea rând, ca şi actor foarte puternic în viaţa internaţională, în ultmii ani, Angela Merkel a contat mai mult decât oricare alt lider în viaţa internaţională. Practic, de intervenţiile ei, de argumentările ei au depins foarte multe lucruri în viaţa internaţională şi orientările au fost uneori determinate de argumentările ei. Practic, acum, ea şi Obama sunt cei care aduc argumentele puternice. A doua raţiune a fost aceea că la UBB s-a dezvoltat cel mai mare sistem, cel mai bun sistem de învăţământ complet în limba germană din Europa Centrală. Sigur, acest sistem s-a dezvolat multă vreme pe resursele noastre exclusiv, însă, în ultimii ani, şi autorităţile germane au susţinut puternic programul. A fost şi un al treilea motiv. Cultura germană din România este un capitol extrem de inovativ al culturii mondiale. Primul sistem şcolar articulat din lume a fost sistemul saşilor transilvăneni. Apoi, s-au creat sisteme şcolare în diferite ţări. Invenţii tehnice, precum caloriferul sau primul calcul matematic al zborurilor cosmice, sunt datorate saşilor transilvăneni. Din toate aceste motive, noi am considerat că şi pentru universitatea noastră ar fi exrem de onorant să avem această discuţie cu Angela Merkel şi suntem foarte încântaţi şi onoraţi că personalitatea care exercită acest rol de cancelar al Germaniei vine la Babeş-Bolyai. Ceea ce e foarte important este sporirea interesului pentru Transilvania în sens economic, investiţional, cultural, al multor oameni din Germania, din Europa şi din lume. România, la această oră, are nevoie de investiţii din greu, avem prea puţine investiţii.

Silvia Boncuţiu