Săptămâna trecută am fost protagonistul unei noi confruntări dintre bine şi rău, vechi şi nou, Van Damme şi Bruce Lee, bla bla. În colţul albastru era dânsul, probabil inginer, la vreo 60+ de ani, înarmat cu multă înţelepciune şi răbdare, pregătit pentru o luptă de uzură. În colţul rosu se afla subsemnatul, uşor de iritat şi de plictisit, nepregătit pentru o luptă de uzură. Locul bătăliei a fost jungla de 64 de pătrate albe şi negre, unde există prădători mai mari sau mai mici, cu mai mult sau mai puţin sânge rece.
În prima partidă, în calitate de rege scandinav, am sacrificat o piesă şi, pe la mutarea 25, adversarul meu a trebuit să se abandoneze. „Mai serviţi încă una?”, mă invită bătrânul, încă uşor bulversat dar încrezător că totul a fost doar o întâmplare.
„Îi îi arăt eu lui”, gândi el, supărat probabil de faptul că luam mereu iniţiativa chiar şi cu piesele negre, că el nu are mail pe mobil şi că, cel mai probabil, îl va întâlni pe Marele Arhitect înaintea mea. Dornic de răzbunare, bătrânul uită una dintre legile elementare ale războului şi ale naturii animale în general. În natură nu supravieţuieşte cel mai puternic, ci cel mai adaptabil. Nefiind capabil să se impună prin jocul său poziţional, bătrânul înţelept făcu probabil cea mai mare greşeală strategică posibilă, încercând să îşi bată adversarul la propriul său joc. Oricât de curajoasă ar fi vrabia, tot nu are nicio şansă să atace pisica. Cel mai prudent ar fi să rămână în aer, acolo unde este în siguranţă. Borborosind pe sub musteaţa milticoloră, adversarul meu cărunt încercă să complice jocul cât mai mult, adică exact ce îmi doream, deschizându-l tactic şi provocându-i mari dureri de cap datorită volumului mare de linii ce trebuiau calculate. În curând scorul însă arăta 3-0, şi eram rugat să continui meciul. În curând e un fel de-a spune.
Jucând fără ceas, fiecare avea timp de gândire practic nelimitat, lucru care mă deranja profund. Şi uite aşa începu ce-a de-a patra partidă, disputată sub semnul conflictului dintre generaţii. La un anumit moment, aflat într-o poziţie absolut pierdută, bătrânul înţelept căzu într-o meditaţie profundă, spre disperarea mult mai tânărului sau adversar, care se prelingea deja pe scaun de somn şi plictis. Şi pentru că în şah, precum în box, există jucători/luptători cu bărbie de fier, sexagenarul rezistă eroic de partea neagră a unui gambit Evans, şi, spre liniştea lui sufletească, obţinu o mult aşteptată remiză. La momentul ăsta chiar nu mai puteam. Eram deja convins că distinsul meu adversar e membru al clanului scoţian MacLeod, şi numai dacă îi voi tăia capul voi putea pune capăt chinului de a căsca groaznic. Şi să îţi plictiseşti adversarul de moarte poate fi o strategie uneori. Vorba aia, chiar dacă ai un plan prost, tot e mai bine decât să nu ai niciun plan.
A cincea partidă nu prezintă mare interes ştiinţific, poate doar psihologic. Tranchilizat de scorul de pe tablă şi mulţumit probabil cu o remiză, posesorul pieselor se emoţionă exagerat şi, mutând cu mâna tremurândă, făcu o mutare slabă, care pecetui soarta partidei. Era 4,5 la 0,5 şi se părea că, într-una dintre luptele clasice ale elementelor primordiale, focul triumfase de această dată asupra apei.
Sabin Ripan
