Celebrul avocat Florentin Țuca a avut o contribuție covârțitoare în realizarea volumului De-a dreptul și cinematografia , publicat la Editura Universității de Vest din Timișoara.
Una dintre aceste contribuții este discuția sa cu regizorul Cristian Mungiu pe care o redăm la rândul nostru mai jos:
Florentin Țuca: Cristian, mie mi-e greu să fac o ierarhie a filmelor tale. Tu căruia i-ai acorda cea mai de aur Palme d’Or?
Cristian Mungiu: Probabil că tot lui 4 luni 3 săptămâni și 2 zile. Uneori când faci filme se aliniază cumva planetele și anumite lucruri ies mai bine, mai în armonie decât în alte dăți. Este, din punctul meu de vedere, cazul și cu 432 care reușește un lucru cumva dificil de obținut rațional: să redea sentimentul de angoasă, spaima și hăituiala pe care le experimentam noi trăind în comunism. Asta nu e ceva ce poți scrie în scenariu. Vine – sau nu – din cumulul multor detalii – din care pe unele le controlezi și pe altele nu.
Florentin Țuca: În ceea ce mă privește, găsesc că cea mai prețioasă bijuterie conservată în capodoperele tale este invitația la dezbatere despre marile subiecte, temele „rusești”: iubirea, nevoia de Dumnezeu, definiția binelui, solidaritatea umană, sensul sacrificiului. Și mai simt că pregătești acest teren al dezbaterii cu imensă grijă și maximă echidistanță. Cât de naturală și cât de gândită este această echidistanță?
Cristian Mungiu: Nu e cazul sa le numim vreodată capodopere – sunt niște filme și atât. Altfel da, echidistanța e o decizie rațională, provenind cumva dintr-o etică a narațiunii: ca scriitor, ca scenarist, ai toată puterea, dar nu e cazul să abuzezi de ea, trebuie să te obiectivezi cumva și să fii curios să înțelegi ce motivații va fi avut fiecare personaj când a acționat, cum a acționat. Până la urmă e vorba de spectacolul vieții cumva – cu tot arbitrarul deciziilor pe care le luăm fiecare dintre noi – iar ideea este să-l observi, să-l citezi și să-i lași pe alții să judece – nu să-l oferi cu pre-judecățile tale deja. Cel puțin așa am considerat eu atunci când am făcut aceste filme.
Florentin Țuca: Am citit cronici care beneficiau de semnături pretins prestigioase (și locale, și internaționale) care se voiau elogioase, dar care aplicau filmelor tale etichete extrem de simplificatoare, dacă nu chiar ofensatoare: „4, 3, 2 – un formidabil film despre avort”, „După dealuri – capodopera care demască obscurantismul bisericii”, „Bacalaureat – o extraordinară radiografie a corupției românești”. Cum ai rezistat tentației de a da o replică detaliată și avocățească acestor abordări superficiale? Sau e cumva recomandabil ca autorul să se retragă din lumina reflectoarelor și să lase criticii să zică orice le trece prin cap?
Cristian Mungiu: După ce lansezi un film, dai multe interviuri, ai multe Q&A-uri, povestești în multe circumstanțe cum te raportezi la film. Dar nu poți intra în polemici punctuale chiar și când ți se pare că un critic sau un spectator a pus accentul în cu totul altă parte decât ai fi pus tu. Interpretarea este o chestiune liberă și vie, depinde de context, de gustul celui care privește, percepția se modifică cu timpul – unele filme se relevă mai complexe la a doua vizionare decât altele, unele par încă vii după 10, 20, 50 de ani de când au fost făcute, altele nu. Sigur că e enervant când cineva simplifică prea mult, când tu, ca autor, ai făcut efortul să generezi o anume complexitate, dar asta este.
Florentin Țuca: În toate filmele tale mari și minunate, tema dreptului și a justiției este unul dintre straturile care le asigură structura de rezistență. Și avortul Găbiței, și complicitatea lui Bebe, și pachetul de kent lăsat la recepția hotelului (în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile), și ședința de „exorcizare” a Alinei (în După dealuri), și întregul lanț de „trafic de influență” (în Bacalaureat) sunt toate „ilegale”, dar ele sunt susceptibile să dobândească, în interpretarea ta, o legitimitate „morală”. Cât de mult te-a preocupat să punctezi raportul drept-morală în construcția tensiunilor interne ale acestor filme?
Cristian Mungiu: Eu mă preocup să găsesc niște situații cu un anume potențial de complexitate ideatică și relevantă pentru natura umană și pentru un context social și să le relatez cât mai realist, în ritmul potrivit, sperând să capturez cât mai mult adevăr-al-momentului. Dar încerc să nu ilustrez concepte teoretice, ci să relatez fapte, atitudini, circumstanțe, felul în care trece timpul și se întâmplă să fie acele momente. Privind în urmă, mi se pare oricum că filmele mele suferă de un exces de raționalizare, de planificare, de structurare – deși îmi propun întotdeauna să evit didacticismul, fabula morală și să poftesc spontaneitatea, accidentul, irepetabilul.
Florentin Țuca: Ca om crescut în comunism, trecut prin post-comunism, post-modernism și post-adevăr, cum simți tu evoluția raportului lege-morală în această perioadă?
Cristian Mungiu: Am unele dificultăți oricum să internalizez noțiuni de tip post-modernism și post-adevar. Nu știu la ce perioadă te referi, dar cred că legea a fost și va rămâne întotdeauna un deziderat – ea nu poate fi impusă niciodată exhaustiv. De la cetățean și până la state, toată lumea a evitat și evită întotdeauna să respecte acele prevederi care nu-i convin – iar războaiele și politica ne arată că și legile sunt niște convenții arbitrare – mai raționale sau mai puțin raționale – impuse de cei care au puterea să le impună. În acest context, legile morale ar fi trebuit să păstreze cumva un echilibru, o cumpănă, să depindă mai puțin de suișurile și coborâșurile momentului – însă, din păcate, și ele sunt foarte dependente de educație și de nivelul de trai. Sărăcia și lupta pentru supraviețuire sunt de natură să suspende orice legi. Pe un plan strict socio-politic, e de-a dreptul amuzant să vezi cum în România fiecare persoană sau grup care accede la puterea de a schimba legi încearcă mereu să le refacă în folosul propriu. Iar în privința valorilor morale, e dezarmant să vezi cum la un popor care se declară religios, oamenii respectă mai degrabă o grămadă de superstiții și convenții formale, dar au asimilat puțin valorile profunde ale creștinismului.
Florentin Țuca: Capodoperele tale sunt, toate (și) despre o excepțională și înduioșătoare apropiere socială. Cum crezi că vor fi interpretate ele azi, mâine și poimâine, în epoca distanțării sociale?
Cristian Mungiu: Nu prea avem suficientă distanță ca să judecăm lucrurile astea, azi – suntem încă în mijlocul vârtejului. Și mie mi-e oricum greu sa anticipez orice, cu atât mai puțin felul în care vor fi recepționate mai târziu filmele pe care le-am făcut; nu prea mă gândesc la asta, sincer să fiu – odată ce le fac, mă îndepărtez destul de tare de ele. Iar în privința cinematografului care este o îndeletnicire atât de tânără, istoric vorbind, încep să am îndoieli că aceste ‘opere’ vor rezista măcar cât au rezistat unele cărți care au traversat secole – căci sunt dependente de tehnologia aflată în continuă schimbare și sunt, oricum, mai simplificatoare decât operele scrise.
Florentin Țuca: Cu mintea de acum, ai rescrie sau reface ceva în filmele tale?
Cristian Mungiu: Pe măsură ce trece timpul, tot mai multe momente din filmele mele îmi apar stângace. Dar asta dacă îmi cad sub ochi întâmplător, vreodată, când, zappind, dau peste ele la vreun post, pe TV. Altfel nu mă mai uit niciodată la filmele mele odată ce am încheiat perioada de promovare.
Florentin Țuca: Cum îți pregătești băieții pentru noua „normalitate” a lumii?
Cristian Mungiu: Nu prea știu ce să le zic – cât să-i protejez și cât să le dezvălui cu ce probleme grozave pare că se vor confrunta în lumea lor de adulți, peste 10, 20, 30 de ani. Recunosc că mai degrabă am tendința să le permit să mai copilărească pe cât se poate, să îi țin deoparte de răspunderi și de griji căci sunt oricum asaltați pe diferite canale de informații îngrijorătoare și deprimante despre mediu, încălzire globală, dispariții de specii, suprapopulare și migrații climatice – pe lângă că experimentează și ei pandemia.
Florentin Țuca: Dacă mâine ai lucra la un nou scenariu despre noua ordine umană în curs de regizare, care ar fi miezul tematic al filmului? Ce-ai pune în locul avortului, exorcizării și bacalaureatului? Masca, traducerea pentru surdo-muți, denunțul la telverde, cuștile din sala de clasă sau terapia intensivă?
Cristian Mungiu: Ceva ce mă preocupă acum este legat de această nouă realitate a political-corectness-ului și a delictului de opinie, a noilor norme de ce se cuvine și de ce nu se cuvine să exprimi deschis din ceea ce crezi – căci mi se pare că ne întoarce la o epocă pe care noi am trăit-o – când una gândeai și alta ziceai – epoca pe care o credeam apusă pentru totdeauna.
Florentin Țuca: Ori poate sălile de cinema închise?…
Cristian Mungiu: Cinematograful – ca formă de entertainment, dar și ca artă, ca formă de exprimare, este – în contextul general al lumii de astăzi, cu toate probleme ei, minor – nu-mi fac iluzii. Ca orice formă de exprimare artistică, el are o valoare pe timp de pace, de tihnă, de confort social și material – când uraganul se apropie, prioritățile se stabilesc altfel.
Florentin Țuca: Cristian, îți mulțumesc pentru că ai acceptat invitația la acest interviu.
Cristian Mungiu: Eu îți mulțumesc.
Sursa: juridice.ro
Citește și: Heimkehr, film și propagandă în Germania nazistă
