Mâniile domnului Cristoiu că în capitala Chinei se găseşte una dintre cărţile preşedintelui României m-a făcut să reflectez la raporturile dintre ţara noastră ţi imensa Chină din 1949 şi până în prezent.
Când în 1949 s-a proclamat Republica Populară Chineză, Republica Populară Română a fost printre primele state ale lumii care au recunoscut regimul comunist instalat la Beijing. Era normal fiindcă atunci ambele state se găseau în siajul Moscovei. Până la sfârşitul războiului civil din China, Moscova a avut o politică echivocă, având multă vreme relaţii diplomatice cu Guomindangul. Mao Zedong a câştigat confruntarea internă, Chiang Kai-Shek a fost alungat de pe continent şi treptat, treptat ”pas cu pas” tot mai multe state şi-au normalizat relaţiile cu statul comunist, ultima fiind SUA în timpul preşedinţiei lui Nixon. În prealabil, Kissinger a vizitat ţara, care avea deja arma nucleară, dar a trecut şi printr-o perioadă întunecată, aşa-numita ”revoluţie culturală” menită să-i asigure lui Mao supremaţia absolută.
Primul clivaj între Bucureşti şi Moscova s-a întâmplat la începutul anilor 60, când noi nu am susţinut poziţia PCUS în disputa cu vecinii lor chinezi, ce nu mai acceptau subordonarea faţa de ”fratele cel mare”. În timp ce statele socialiste, cu excepţia Albaniei şi Coreei de Nord, dădeau din cap aprobativ la tot ceea ce le dictau ruşii, România a păstrat echidistanţa în polemica ascuţită dintre cele două ţări şi partidele comuniste, care le conduceau. La congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, Ceauşescu a fost în egală măsură politicos şi ospitalier atât faţă de Leonid Brejnev, cât şi faţă de reprezentantul Partidului Comunist Chinez, Deng Xiaoping .
Poziţia României a fost mult apreciată la Beijing, mai ales că nu am acceptat ca la consfătuirile partidelor comuniste la care am participat, China să fie condamnată de Moscova şi de sateliţii ei. Mai mult, România a contribuit substanţial, prin eforturile de mediator, la normalizarea relaţiilor americano-chineze şi niciuna din cele două puteri nu a uitat acest lucru.
În 1968, în august, când statele Tratatului de la Varşovia au evadat Ceho Slovacia, iar România a condamnat ferm intervenţia şi Radio Moscova, în e,misiunile din limba română spunea că avem ”o poziţie stranie”, premierul Ciu En Lai a participat la recepţia dată la Ambasada României de la Beijing cu prilejul zilei de 23 august. A fost un gest semnificativ, care, într-o situaţie delicată cum a fost aceea pe care am întâlnit-o, a contat mult, mai ales că am avut şi sprijinul Statelor Unite, mai puţin a Europei, inclusiv a Iugoslaviei.
Şi raporturile culturale au fost cultivate. S-au tradus clasicii literaturii chineze, s-au adus de acolo şi filme, care cu excepţia ”Sorgului roşu” erau unele de duzină, dar aceste schimburi au contribuit la păstrarea contactelor cu prietenul din Extremul Orient.
După 1989, raporturile economice s-au diminuat, nici cele politice nu au fost deosebit de intense, uitându-se că Republica Populară Chineză este a doua putere economică a lumii că are un ritm de creştere impresionat, că un chinez obţinut Premiul Nobel pentru literatură şi că este una din ţările cu rezerve din valută impresionante. Întreaga Africă cuprinde şantiere, având capital chinezesc, s-au făcut investiţie enorme în Statele Unite, în Europa, America Latină, China fiind o prezenţă economică în întreaga lume. Pentru vecinii acesteia este şi o ameninţare militară foarte reală. Pentru a demonstra micşorarea relaţiilor româno-chineză este semnificativ că s-au anulat zborurile aeriene pe ruta Bucureşti-Beijing.
Dându-ne seama că am înregistrat întârzieri care nu ne-au fost deloc favorabile, acum când avem atâta nevoie de investiţii străine, mai ales pentru finanţarea reactoarelor 3 şi 4 de la Centrala Nucleară de la Cernavodă, am căutat să reîncălzim relaţiile cu China. Fostul premier Emil Boc a vizitat Beijingul, a obţinut unele promisiuni din care puţine s-au realizat. Şi Victor Viorel Ponta a încercat să stimuleze relaţiile cu marea ţară şi în perspectiva României de a deveni o poartă de intrare a capitalului chinezesc în Europa Centrală şi în Balcani.
Vom vedea ce se va realiza în această direcţie în perioada următoare, deoarece nu este uşor să stabileşti raporturi contractuale cu marile companii chinezeşti. Aş dori să dau un singur exemplu. O companie chineză a promis Municipiului Dej că va relua producţia la Combinatul de Celuloză şi Hârtie (CCH) din Dej. Câte speranţe şi-au pus locuitorii oraşului de pe Someş că vor avea locuri de muncă, după ce în prealabil o firmă austriacă a dat faliment la CCH. Din păcate, nu s-a realizat nimic, dejenii rămânând cu promisiuni. Nu exclud totuşi că unele proiecte mai mari să se realizeze.
Investiţiile chinezeşti în România sunt până în prezent modeste, se circumscriu, în general, în sera comerţului. Avem în ţară chinezi atât de pe Continent, cât şi din Hong Kong, dar cu siguranţă s-ar putea face şi mai mult. Ar fi important ca Rep. Pop. Chineză să intensifice importurile de produse româneşti în primul rând cele alimentare pentru că balanţa de plăţi externe să fie relativ echilibrată.
Noi am tradus la Humanitas cel puţin două cărţi a laureatului Premiilor Nobel pentru literatură, primul chinez care a obţinut această distincţie. Avem un Institut Confucius la Cluj. Aşa fiind, prietenii noştri de la Beijing pot să citească cartea lui Ioahnnis fără problemele. Desigur, nu sunt valori echivalente, dar demonstrează că încercăm să ne cunoaştem mai bine unii cu alţii, iar acest lucru nu este un lucru deloc negativ. Chiar dacă această situaţie îl irită peste măsură pe domnul Cristoiu, care i-a simpatizat pe sârbi în războiul de exterminare a Kosovarilor.
Adrian Man
