În acest an, la împlinirea a 151 de ani de la înfăptuirea Unirii Mici, am încercat sentimente amestecate. L-am văzut pe Emil Boc criticând oficialităţile locale, că omagiează strict formal un moment deosebit în istoria ţării. Nu am putut decât să-i dau dreptate, şi mi s-a părut firească propunerea Primarului Iaşiului, ca 24 ianuarie să devină sărbătoare oficială. Mi-am adus aminte cu emoţie că acum 51 de ani, deci în 1959, pentru prima dată în regimul comunist, s-a aniversat ziua Unirii din 1859. L-am vizitat pe tata la birou, la IFET Baia Mare, (atunci se muncea şi după-amiaza), iar la difuzor se auzea Hora Unirii, ceea ce era o noutate absolută pentru acele vremuri. Atunci, la Cluj, au avut loc manifestări naţionale, ce au ieşit din cadrul organizat, pe care autorităţile le-au considerat periculoase. S-a lăsat cu arestări, victime fiind unii studenţi şi profesorul Pamfil de la Psihiatrie, care au fost şi condamnaţi.
Astăzi, când se tot vorbeşte despre identitate naţională, în cadrul tăvălugului globalizării şi integrării europene, astfel de momente aniversare ar trebui onorate cum se cuvine. În acest context, m-a dezamăgit televiziunea publică, care în afara emisiunilor de ştiri, a uitat total acest moment important în devenirea ţării. Să nu uităm că, la mijlocul secolului XIX, înaintaşii noştrii au dovedit geniu politic prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în fruntea celor două Principate. Aşa fiind, dacă ne gândim la momentele faste ale istoriei, mi se pare că nu este nimic jenant în a fi român, iar sentimentul naţional nu este deloc unul desuet.
În săptămâna ce a precedat 24 ianuarie, i-am văzut, la emisiunea „Înapoi la argument”, pe profesorul Lucian Boia şi H.R. Patapievici comentând ultima carte a istoricului despre „germanofilii” de la începutul Secolului XX. Cu acest prilej, s-a scos în evidenţă că şi acei care, în zilele Marelui Război (1914-1918), au fost de partea Puterilor Centrale, în realitate erau animaţi de sentimente patriotice, amendându-se considerabil judecăţile de valoare enunţate anterior. Nu aş vrea să invoc sintagma că „şi drumul spre infern este pavat cu bune intenţii”, dar nici în acest domeniu nu se poate accepta relativismul absolut. Că, până la urmă, (pentru aproximativ 20 de ani), s-a realizat aspiraţia „germanofililor”, iar Basarabia a revenit în componenţa României, este adevărat, dar acest lucru a fost consecinţa unei şanse care, în viaţa unei naţini se întâmplă o dată la un mileniu. Consider însă, în acord cu opinia majoritară, că direcţia cea bună au avut-o antantofilii, şi aceasta nu fiindcă sunt ardelean. Nici actul de la 23 august 1944 nu trebuie interpretat ca o trădare a nemţilor, cu care Antonescu s-a aliat, fără să i se promită nimic precis, ci ca o măsură utilă, care a evitat continuarea războiului pe teritoriul ţării şi a permis să ne restabilim frontiera, măcar în vest. Serveşte interesul naţional cel care a ales drumul corect, confirmat de derularea evenimentelor.
Nu sunt fan Dan Puric, (excesiv şi extrem de vocal), dar consider că puţin respect, faţă de trecut, trebuie să manifestăm în aceste momente definitorii pentru istoria meleagurilor româneşti.
Astăzi, când se tot vorbeşte despre identitate naţională, în cadrul tăvălugului globalizării şi integrării europene, astfel de momente aniversare ar trebui onorate cum se cuvine. În acest context, m-a dezamăgit televiziunea publică, care în afara emisiunilor de ştiri, a uitat total acest moment important în devenirea ţării. Să nu uităm că, la mijlocul secolului XIX, înaintaşii noştrii au dovedit geniu politic prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în fruntea celor două Principate. Aşa fiind, dacă ne gândim la momentele faste ale istoriei, mi se pare că nu este nimic jenant în a fi român, iar sentimentul naţional nu este deloc unul desuet.
În săptămâna ce a precedat 24 ianuarie, i-am văzut, la emisiunea „Înapoi la argument”, pe profesorul Lucian Boia şi H.R. Patapievici comentând ultima carte a istoricului despre „germanofilii” de la începutul Secolului XX. Cu acest prilej, s-a scos în evidenţă că şi acei care, în zilele Marelui Război (1914-1918), au fost de partea Puterilor Centrale, în realitate erau animaţi de sentimente patriotice, amendându-se considerabil judecăţile de valoare enunţate anterior. Nu aş vrea să invoc sintagma că „şi drumul spre infern este pavat cu bune intenţii”, dar nici în acest domeniu nu se poate accepta relativismul absolut. Că, până la urmă, (pentru aproximativ 20 de ani), s-a realizat aspiraţia „germanofililor”, iar Basarabia a revenit în componenţa României, este adevărat, dar acest lucru a fost consecinţa unei şanse care, în viaţa unei naţini se întâmplă o dată la un mileniu. Consider însă, în acord cu opinia majoritară, că direcţia cea bună au avut-o antantofilii, şi aceasta nu fiindcă sunt ardelean. Nici actul de la 23 august 1944 nu trebuie interpretat ca o trădare a nemţilor, cu care Antonescu s-a aliat, fără să i se promită nimic precis, ci ca o măsură utilă, care a evitat continuarea războiului pe teritoriul ţării şi a permis să ne restabilim frontiera, măcar în vest. Serveşte interesul naţional cel care a ales drumul corect, confirmat de derularea evenimentelor.
Nu sunt fan Dan Puric, (excesiv şi extrem de vocal), dar consider că puţin respect, faţă de trecut, trebuie să manifestăm în aceste momente definitorii pentru istoria meleagurilor româneşti.
Adrian Man
