Romanii au fost gurmanzi: le-a plăcut mult mâncarea. Inițial, aceștia au împrumutat unele lucruri de la greci, dar apoi au scris cărți impresionante de bucate, au întocmit manuale de agricultură și au transformat viticultura într-o știință. Mai jos puteți citi despre ce mâncau și ce beau romanii, cum erau ospețele și despre contrastul dintre mesele celor cu bani puțini vs. celor bogați.
Oamenii de rând consumau mai ales pâine, măsline, terci și vin, iar bogații consumau chiar și păsări flamingo, rozătoare, carne de vânat și vin extrem de scump. Era plin de locuri unde se vindea pe stradă carne friptă, existau și multe taverne și se consumau chiar și animale precum hârciogul sau alunarul. Tot în articol puteți citi și despre garum, un sos de pește fermentat care era foarte apreciat.
Informația pe scurt
- Era uimitoare diversitatea mâncărurilor disponibile, chiar dacă nu aveau o mulțime de lucruri fără de care azi nu putem trăi, cum ar fi roșiile, cartofii, vinetele sau ardeii. Imperiul Roman a avut la un moment dat și peste 60 de milioane de locuitori, iar Roma, peste un milion.
- Existau pe străzi foarte multe locuri unde vânzătorii găteau pește prăjit, frigărui de vită, păsări fripte sau carne de porc. Existau taverne și restaurante, dar și magazine unde se vindeau păsări nepreparate.
- Un sos de pește fermentat numit garum era foarte răspândit și romanii îl consumau cu aproape orice. Mirosea respingător, dar se presupune că era bun la gust și existau fabrici uriașe pentru producerea acestui garum. Unii istorici spun că era la fel de des întâlnit precum ketchup-ul din zilele noastre.
- Se mâncau și animale considerate exotice în prezent, cum ar fi păsările flamingo, păunii, măgarii, hârciogii sau alte tipuri de rozătoare.
- Romanii au preluat multe lucruri de la greci și din Orient în primele secole, dar apoi cu hotărâre, au creat lucruri noi și au construit o bucătărie de talie mondială.
- Iubeau peștele și fructele de mare, dar unele rețete erau stranii pentru ziua de azi: țiparul se servea cu piersici pe post de garnitură, alți pești se mâncau cu marmeladă, cu piure de gutui sau cu miere.
- Vinul era băut de toată lumea, dar calitatea varia extrem de mult de la vinurile scumpe de Falerno, până la amestecul ce ajungea la sclavi, care era mai mult apă decât vin. Romanii beau vinul în general îndoit cu apă.
- Mierea era principalul îndulcitor, se făceau și prăjituri cu ea și exista o rețetă de omletă pregătită cu lapte, apoi acoperită cu miere și cu piper, nuci, migdale și curmale fierte în miere.
- Bucătăriile erau mizere dacă le-am privi după standardele din prezent. Uneori latrinele erau chiar lângă spațiul de gătit.
Romanii și mâncarea, o poveste despre pragmatism
Estimările istoricilor sunt că Imperiul Roman avea cam 45 de milioane de locuitori la începutul erei noastre, peste 60 de milioane în jurul anului 160 și sub 40 de milioane în anul 350, când declinul era clar ca lumina zilei. În prima parte a secolului 2 e n imperiul a atins maximul său, atât ca întindere, cât și ca putere economică.
”Dintre toate imperiile mărețe ale lumii antice, al romanilor a fost cel mai mare și mai rezistent. Grecii își răspândiseră cultura până departe și în zone întinse ca urmare a cuceririlor lui Alexandru cel Mare, dar nu reușiseră să întemeieze o unitate politică. În schimb, romanii, prin forța armelor, impunerea legilor și extinderea cetățeniei la popoarele cucerite, au creat un imperiu omogen care se întindea din Britania, până în Egipt și spre marginile vestice ale Asiei”, scrie Ian Crofton în ”50 de idei pe care trebuie să le cunoști – Istorie”.
În momentul ei de vârf, în secolul al 2-lea, lumea romană se întindea din Anglia în Golful Persic și Marea Caspică și din Austria de azi până în Algeria. În Africa se țineau spectacole în amfiteatre, În Franța apa venea prin apeducte, în Britania erau construite vile somptuoase cu latrine în interior și în tot imperiul erau 100.000 km de drumuri pavate.
Aceasta a fost o perioadă de relativă prosperitate pentru masele largi și o perioadă cu mult mai puține războaie. Machiavelli s-a referit la ”cei cinci împărați buni”, aceștia fiind Nerva, Traian, Hadrian, Antoninus Pius și Marcus Aurelius, în timpul lor imperiul atingând maximul de întindere în prima parte a perioadei, dar și maximul de prosperitate datorită acestor împărați care au știut să gestioneze imperiul.
Romanii au avut o relație specială cu mâncarea și băutura, au preluat multe de la greci, au inovat, iar într-un imperiu atât de mare diversitatea era uluitoare.
- ”Romanii au dezvoltat un interes viu pentru mâncare și vin și, pe măsură ce imperiul s-a extins, ei au pus mult efort și gândire în tehnologia necesară pentru a le produce. Romanii au reușit să-și construiască nemărginitul imperiu și să-l mențină vreme de secole, datorită pragmatismului și dorinței lor de a învăța de la oricine. (…)
- Ei au transformat viticultura într-o știință, dezvoltând noi varietăți de struguri, dintre care unele erau mai potrivite regiunilor nordice ale imperiului, chiar și din îndepărtata Britanie (…)
- Tot romanilor trebuie să le fim recunoscători pentru aducerea în zonele nordice ale Europei a multor plante comestibile, ierburi și pomi fructiferi, precum migdalul, cireșul, piersicul și gutuiul Istoria gustului – volum coordonat de Paul Freedman
Romanii nu aveau roșii, cartofi, ardei, vinete, portocale, pizza spaghete sau macaroane, dar erau mari ”fani” ai peștelui, măslinelor și vinului. Romanii nu cunoșteau portocalele – care au ajuns în Europa abia în secolul 15 aduse de negustorii portughezi sau genovezi – dar cunoșteau lămâia care era foarte scumpă și a venit pe filiera Persia – Siria – Iordania – Cipru.
Pentru că era un imperiu imens, la Roma erau aduse alimente din toate părțile imperiului: grâu din Africa, mirodenii din India, mezeluri din Galia, vin din Grecia sau carne din Spania. Cum nu exista refrigerare, unele produse ajungeau deja stricate, iar altele erau conservate cu ajutorul sării.
Mâncarea
Pâinea a ajuns un aliment comun abia în secolul al II-lea î Hr, iar până atunci se consuma un fel de fiertură, un terci din mei sau din făină de grâu cu tărâțe, fierte în apă sau în lapte, explică, Ovidiu Drimba în ”Istoria Culturii și Civilizației” (vol II). La fiertură se puteau adăuga, în funcție de gust, dar mai ales de posibilități: ouă, brânză, miere, bucăți de carne, măruntaie sau condimente.
Pâinea era din făină de grâu, sau de orz, a rămas mult timp un articol de lux, iar plămădeala era de obicei pregătită din făină de mei amestecată cu must de struguri, iar mustul îi dădea uneori pâinii un gust acru. Se punea puțină plămădeală, astfel că pâinea era deasă și grea pentru stomac. Plămădeala este maiaua, acea compoziție din făină, apă și drojdie, folosită la fermentarea aluatului. Pâinea s-a îmbunătățit însă și se spune că a fost mereu din belșug în perioadele de apogeu ale imperiului când conducătorii au avut grijă ca poporului să nu-i lipsească pâinea, uleiul de măsline și vinul, fiindcă altfel s-ar fi răsculat.
Legumele erau baza alimentației, cele mai consumate fiind varza, ceapa, usturoiul, sfecla albă, lăptucile, măcrișul, castravetele, lintea, frunzele de hrean, ridichiile, urzicile și prazul. Legumele erau fierte și pregătite cu ulei, oțet sau vin, iar țăranii consumau carne de capră și de oaie, foarte rar carne de vită, iar carnea de porc era, într-o primă perioadă, accesibilă doar celor avuți, scrie Ovidiu Drimba.
În ”Istoria gustului” lucrurile sunt prezentate diferit: romanii preferau carnea de porc, iar Pliniu cel Bătrân scria în sec i î Hr că nu există carne care să asigure atât de mare diversitate gustului – carnea de porc are aproape 50 de gusturi, în timp ce a altor animale, numai unul, spunea el. În orice caz, dovezile arheologice și cele literare arată că se consuma foarte multă carne și acest lucru NU era valabil doar pentru cei avuți.
Romanii beau mai ales lapte acru, de capră sau de oaie, și foarte rar de vacă, iar laptele dulce era folosit mai ales la prepararea mâncărurilor. Nu consumau deloc smântână sau unt, dar făceau brânzeturi și un fel de cașcaval condimentat cu ierburi.
Era enorm de mare diferența dintre mâncarea aristocraților și cea a simplilor cetățeni sau a sclavilor. Diferențele în calitate se văd la toate capitolele, de la vin până la sosul de pește fermentat numit garum, despre care veți citi mai jos.
Măslinele erau consumate pe scară largă, fie proaspete, fie conservate și erau chiar și consumate uneori la desert, îndulcite cu miere. Țăranii mai făceau și un fel de turtă din măsline, tocate și condimentate cu diverse ierburi aromatice. În general, masa principală a unui roman era cina (cena). Dimineața la micul dejun (ientaculum), romanii luau o mică gustare, pâine, brânză, măsline sau miere, iar la prânz (prandium) mâncare rece, rămasă uneori din seara precedentă – sau o bucată de pâine cu câteva măsline. Pentru mulți dintre cei săraci nu prea exista o masă de prânz. În plus, opinia generală a istoricilor este că cetățeanul de rând mânca puțin, și doar cei privilegiați își permiteau ospețele făcute celebre de romanul Satyricon al lui Petronius.
Țăranii mâncau iarna pere și prune uscate, dar marea pasiune a romanilor, când era vorba de mâncare, a fost peștele, fie că era vorba de soiurile comune de mare sau de râu, sau de sturion, calcan, sola și barbun, pești pe care doar cei bogați și-i permiteau.
Rețetele erau stranii pentru ziua de azi: țiparul se servea cu piersici pe post de garnitură, alți pești se mâncau cu marmeladă, cu piure de gutui sau cu miere, mai scrie Ovidiu Drimba.
Jacques Attali explică în cartea ”Istoriile alimentației” că în secolul al V-lea î Hr pâinea era alimentul de bază, diferența fiind, față de Grecia, că era ceva mai multă carne. O evoluție se poate vedea din secolul II î Hr când apar legumele care se consumau fierte, spre exemplu varza, feniculul, castravetele, dar și castanele.
”Romanii nu gătesc. Dacă sunt bogați, au bucătari în vilele lor, iar dacă nu sunt bogați, locuiesc în general în imobile cu mai multe etaje și cele mai multe apartamente sunt lipsite de bucătărie. Ca să mănânce fac apel la vânzătorii care gătesc în stradă pește prăjit, frigărui de vită, păsări fripte”, spune Attali. Existau și numeroase hanuri și taverne, numai în Pompei fiind excavate cel puțin 60 de taverne care vindeau mâncare ”la colț de stradă”. Se estimează că în Roma erau peste 300 de brutării pe timpul lui Octavian Augustus, iar pâinea era însoțită de măsline sau smochine.
Se pare că hanurile și tavernele nu aveau o imagine bună ”Nu sunt frecventate decât de nevoiași și de marinari, iar poliția supraveghează foarte strâns ce se vorbește acolo. De altfel, unui senator îi este interzis să se însoare cu o fiică de hangiu”, scrie Attali.
Pâinea albă făcută din făină fin măcinată era cea mai scumpă, iar brutarii făceau multe feluri de păine, unele în formă de iepuri sau de porci, se menționează în volumul ”Istoria gustului”. Iată un exemplu despre ce se servea la un ospăț: ”Primul fel, antreurile, includea diferite lucruri porționate de mărimea unor înghițituri, precum ouă, melci, stridii, sau bucățele de pește murat, salată verde, cârnați și alte alimente de acest fel. Felul principal conținea o varietate de mâncăruri, carne, pește, fructe de mare, terci și legume. Desertul, de obicei simplu, consta în nuci, mere, pere sau alte tipuri de fructe. Cinele mai elaborate ofereau prăjituri cu miere sau alte dulciuri”.
Romanii aveau gusturi cu totul ciudate la capitolul animale consumate: hârciog, măgar sălbatic, păun, flamingo, cocor, barză și papagal. Se mânca și carne de vânat, mai ales fazan, potârniche și mistreț.
Astăzi ne îngrozește să aflăm că unul dintre animalele consumate era alunarul, un rozător înrudit cu veverița. Era crescut în ferme și îngrășat în recipiente ceramice și erau gătite toate părțile animalului. Spre exemplu, sângele grăsimea și resturile de carne erau transformate în cârnați, fiind îndesate în intestine și stomacuri de porc și apoi afumate și fripte.
Sarea
Cu două milenii înainte de inventarea tehnicilor moderne de refrigerare, sarea avea un rol extrem de important.
”Sarea s-a dovedit a fi un ingredient indispensabil pentru succesul romanilor. Pe întreg teritoriul imperiului funcționau mai mult de 60 de mine de sare. Armatele aveau nevoie de sare pentru soldați și cai. Uneori, soldații erau plătiți cu o cantitate de sare (așa se explică originea cuvântului ”salariu”). Peștele era unul dintre alimentele de bază ale romanilor, iar peștele sărat, una dintre mărfurile pe care le exportau”, scrie Cynthia Stokes Browne în ”Istoria lumii – De la Big Bang până în prezent”.
Verdețurile erau consumate sărate, de aici și originea cuvântului salată, iar măslinele erau puse în saramură. Sarea era foarte scumpă și, pentru a deveni populari, unii împărați au subvenționat costul sării pentru oamenii de rând. Cei bogații aveau la masă solnițe cât mai bogat decorate, ca semn al abundenței.
Pompei
La Ashmolean Museum, în Oxford, a fost vernisată în 2019 o expoziție despre ce se mânca în Pompei, celebrul oraș de lângă Napoli acoperit de cenușa Vezuviului după erupția din anul 79. Se estimează că existau peste 80 de ferme și de podgorii în jurul orașului și era plin în oraș de taverne și restaurante care serveau porc, pui sau capră la grătar cu pâine și garnitură de legume.
Excavațiile au scos la iveală și faptul că se mâncau fructe de mare, în special arici de mare, dar cel mai mult se consumau măslinele, pâinea și vinul. S-au descoperit fresce în care romanii sunt înfățișați la banchet mâncând caracatițe uriașe și s-au descoperit și multe vase folosite la mâncat și la băut, mai ales din argilă și bronz, dar și din sticlă.
La banchetele bogaților din Pompei se începea cu ouă, măsline, plăcinte, se continua apoi cu fructe de mare sau pește, felul principal era carnea – porc, capră, oaie, iar la final se consumau fructe (în special struguri, caise, prune, piersici și pere).
În pădurile din jurul orașului Pompei erau crescuți numeroși porci care erau tăiați apoi pentru a satisface cerea de carne a orășenilor. Se crede că de la etrusci a fost moștenită tradiția creșterii porcilor și această carne oferea un aport de proteine absent în Grecia.
Carnea de porc era consumată de multă lume, nu doar proaspătă, ci și rece, conservată, iar romanilor le plăceau și cârnații, de acolo provenind probabil și popularitatea în ziua de azi în Italia a unor alimente precum prosciutto sau salami.
Istoricii spun că bucătăriile erau unul dintre cele mai respingătoare aspecte ale culturii alimentare romane, fiindcă erau sufocante, întunecate și murdare și în foarte multe cazuri erau poziționate lângă latrine.
O altă probemă era că mustul era fiert uneori în vase plumbuite și acidul din must forma acetat de plumb în reacție cu plumbul din oală, iar acest acetat este otrăvitor, deși avea un gust dulceag. Cu plmbul a fost o mare problemă pe vremea imperiului din cauza țevilor prin care era adusă apă, din cauza vaselor de plumb și a faptului că plumbul era folosit chiar și în medicină. Consecința a fost că era răspândită intoxicația cu plumb (numită saturnism) și sănătatea multor oameni a avut de suferit. Arheologii au demarat în ultimii ani studii pentru a încerca să determine cât de gravă era problema, dar o concluzie este greu de tras. Unii istorici au pus intoxicația cu plumb în rândul cauzelor ce au dus la prăbușirea imperiului, dar este greu de crezut că a avut un așa mare impact.
Tot romanii au fost și cei care au construit uriașele rețele de drumuri, au adus apa în oraș construind marile apeducte și au scris manuale de agricultură și cărți de bucate.
Garum
Garum-ul este unul dintre lucurile pe care astăzi nu l-am mânca, dar care era uluitor de popular acum două milenii – este un sos de pește fermentat cu care romanii condimentau multe mâncăruri. ”Deși se știe de multă vreme că garum-ul era obținut prin sărarea peștelui și lăsarea lui să fermenteze prin acțiune enzimatică și nu bacteriană și că acest proces și sosul rezultat se aseamănă cu sosurile de pește sud-asiatice folosite azi, este aproape imposibil să negăm faptul că romanilor le plăcea gustul mâncării putrezite”, se explică în Istoria Gustului.
Se puneau la fermentat cel mai adesea pești precum ton, macrou, sardine sau anșoa, se foloseau măruntaie, dar și pești întregi mai mici, împreună cu plante aromatice și sare. Totul era lăsat să se descompună o lună și apoi se filtra valorosul lichid.
Mirosul era cu siguranță dezgustător, dar gustul probabil că nu era atât de rău și probabil că seamănă cu unele sosuri thailandeze, cambodgiene sau vietnameze din ziua de azi.
Din cauza acestui garum, care nu era fiert, ci era fermentat, mulți romani s-au ales cu infecții intestinale.
Garumul ajungea în cele mai îndepărtate părți ale imperiului în sticle sigilate și brand-uite, un exemplu fiind Scaurus care a devenit unul dintre cei mai bogați oameni ai Romei datorită vânzărilor acestui sos urât mirositor.
Existau multe sosuri în care se foloseau condimente precum piper, chimen, fenicul, mărar, rucola sau semințele de țelină. Lichidele folosite la sosuri erau diverse;: garum, ulei, oțet, vin, miere, must fiert, suc de fructe, muștar, supă de legume, lapte sau apă. Pentru îngroșare se foloseau albușuri sau gălbenușuri de ou, conuri de pin măcinate sau paste fărâmițate. Piperul era foarte scump și foarte apreciat.
Amforele și sticla
Garumul, vinul, uleiul de măsline și diversele cereale erau transportate în amfore, celebrele vase mari de lut ars cunoscute pentru forma ovoidală. Pe Monte Testaccio, lângă Roma, arheologii analizează de mai bine de un secol un sit unde romanii au aruncat milioane de amfore care se găsesc acum sub formă de cioburi, iar cele mai multe provin din regiunea Baetica din sudul Spaniei și au transportat ulei de măsline. Se estimează că la Monte Testaccio sunt fragmente din 50 de milioane de vase de lut ars aruncate de romani de-a lungul a două secole.
Însă nu toate amforele erau sparte în bucăți la o antică ”groapă de gunoi”, ci multe erau refolosite pentru a păstra diverse lucruri în bucătărie și uneori erau chiar utilizate pe post de urne mortuare. Bucăți de amfore erau integrate în ziduri și acoperișuri, iar fragmente curbate erau folosite în teatre pentru a îmbunătăți acustica, scrie Sarah Murray în cartea ”Moveable Feasts”.
Forma amforei a fost extrem de bine gândită: să încapă cât mai multe într-o vas maritim, să fie și rezistentă, dar și ușor de descărcat. În aceste condiții, producerea amforelor era o operațiune complexă și s-a creat o industrie în jurul ei, din moment ce milioane de amfore erau folosite anual. O amforă cântărea peste 25 kg goală, iar umplută cu ulei depășea 50 de kg, ceea ce înseamnă că sclavii care le cărau aveau o viață extrem de grea.
Pentru că suntem la capitolul recipiente, trebuie spus că romanii au fost prima mare civilizație care a folosit pe cale largă sticla pentru a păstra în ea mâncare și băutură. Cea mai simplă sticlă avea multe impurități și nu prea era transparentă, însă cea mai scumpă, ”sticla de Alexandria”, avea o puritate deosebită și un preț pe măsură.
Uleiul de măsline
Uleiul de măsline a fost super-important pentru romani. Era nutritiv și îl foloseau la gătit, fie că era vorba de prăjeli, salate sau la producerea pâinii. Se estimează că un roman consuma peste 50 de litri de ulei de măsline pe an, dar trebuie spus că uleiul de măsline era folosit și la producerea parfumurilor, dar și la iluminat în lămpile din case, terme, temple sau palate.
Existând cerere uriașă, nu este de mirare că au apărut și ”magnați” ai uleiului de măsline, oameni care au devenit de influenți chiar și în viața politică a Romei.
Regiunea Baetica din sudul Spaniei era ideală pentru măslini, fiind muntoasă, cu un climat arid și cald. ”Însă dincolo de abundența de măslini, Baetica mai avea un ingredient vital care a dus la prosperitate: o piață stabilă. Lanțul de producție al uleiului de măsline combina economia de piață cu producția controlată de stat, toate fiind stimulate de cererea venită de la Roma”, scrie Sarah Murray în cartea ”Moveable Feasts”.
Soldații romani, fie că erau cantonați în Britania sau în Germania de azi, primeau și rații de ulei de măsline produs în Baetica, iar statul roman lăsa și negustorii privați să facă aprovizionarea. Un amănunt interesant: Baetis era nunele roman pentru Guadalquivir, unul dintre cele mai importante râuri ale Spaniei, iar clubul de fotbal Betis Sevilla poartă numele acelui râu.
Dulciurile
Dulciurile erau făcute cu câteva elemente principale: miere, brânză, grăsime de porc, vin, anason sau chimion, iar o rețetă interesantă consta într-o omletă pregătită cu lapte, apoi acoperită cu miere și cu piper, nuci, migdale și curmale fierte în miere și la urmă aromatizate cu diverse condimente picante.
Nu cunoșteau zahărul din trestie, ci mierea era principalul îndulcitor, alături de siropuri obținute prin fierberea vinului și mustului, în combinație cu sucuri de fructe, care le mărea concentrația de zahăr.
Vinul
Romanii disprețuiau berea care era băută cu pasiune în multe alte regiuni europene. Țăranii preparau vinuri din fructe, dar și băuturi fermentate din miere, pere, gutui sau scorușe. Făceau, spre exemplu, un fel de mied, amestecând o parte miere și cel puțin două părți de apă de ploaie, lăsând apoi să fermenteze câteva luni.
Vinul de struguri era băutura numărul unu, fiind o băutură accesibilă tuturor, dar evident cu calitate ce diferea enorm. Chiar și sclavii primeau, uneori, vin în rația lor, dar de cea mai proastă calitate. Vinul putea avea un gust foarte ciudat fiindcă, uneori înainte de tescuire, strugurii erau ținuți pentru conservare în apă de mare sau se adăuga sare în must. (Ovidiu Drimba – Istoria culturii și civilizației).
Vinul era transportat în amfore smolite pe interior cu rășină (sau cu bitum special adus din Palestina) și acoperit cu rășină sau un strat de argilă în care se introducea un con de pin – care apoi încolțind și umflându-se făcea ca amfora să fie închisă ermetic.
Vinurile licoroase se obțineau fierbând mustul, iar ca aperitiv se bea must fermentat timp de 20 de zile, adăugându-i-se o parte de miere la trei părți de must.
Așadar, vinul era băut aproape de toată lumea, de la sclavi până la împărat, însă diferența dintre bogați și săraci se vedea foarte clar în conținutul vasului de vin. Așa de bine era calibrată relația dintre locul în societate al unui om și calitatea vnului pe care îl bea, încât și la marile ospețe fiecare bea vin a cărui calitate depindea de statutul social, explică Tom Standage în cartea ”History of the World in 6 Glasses”. Unele estimări indică faptul că romanii beau, în medie, 150 de litri de vin pe an, dar este imposibil de știut care era adevărul.
Cel mai bun vin era din regiunea Campania de lângă Napoli, se numea ”Vinum Falernum” (vin de Falerno), iar cel mai respectat soi din acest vin era un vin alb de cel puțin 10 ani vechime care devenea auriu la culoare. Era fantastic de scump acest vin, iar o legendă spune că zeul Bacchus ar fi acoperit muntele Falernus cu viță de vie după ce un fermier l-a găzduit pe zeu peste noapte în locuința sa, fără să știe că era vorba de Bacchus.
De-a lungul anilor la Roma au ajuns vinuri din Galia, din Spania, din nordul Africii și în destule cazuri vinul ajungea deja stricat. Uneori în vin se puneau diverse lucruri care să mascheze faptul că s-a stricat, de la felurite ierburi, până la apă de mare, sare sau smoală.
Romanii beau vinul în general îndoit cu apă și unii oameni chiar aveau mereu la ei diverse ierburi cu care să dea gust ceva mai plăcut unor vinuri ”aspre”, ”nedelicate”. Uneori se punea și miere.
Posca era numele unei băuturi pe care cu greu o putem numi vin, fiindcă era apă amestecată cu vin puternic ”oțetit” și această băutură era uneori dată soldaților, mai scrie Tom Standage în cartea ”History of the World in 6 Glasses”. Se putea și mai rău ”lora” era o băutură care era dată sclavilor și era vorba de apă amestecată cu resturi rămase din prepararea vinului.
Ospețele
Ospețele erau centrul existenței romanilor și a lua cina împreună însemna prietenie, acceptare și legământ și la aceste banchete se discutau probleme de afaceri și politică.
Petronius descrie în romanul Satyricon un banchet al lui Trimalchio, roman care este un crud atac satiric la adresa unui fost sclav ce a reușit apoi să acumuleze averi uriașe. Totul se exagerează într-un mod fabulos, fiindcă suntem în fața unei satire pline de dispreț aristocratic față de clasele de mijloc.
Iată cum descrie Ovidiu Drimba un ospăț ”Un ospăț începea de obicei pe la ora 3 după-amiază. În sufragerie, în triclinium, erau așezate de-a lungul pereților trei paturi – canapele având în mijloc masa de servit, pe care luau loc întinși pe o parte, cu cotul sprijint pe o pernă – câte trei persoane de fiecare pat-sofa. Numărul perfect de comeseni era de nouă. Invitații veneau însoțiți de sclavi, care la intrare le scoteau încălțămintea, înlocuindu-le cu sandale ușoare, iar la plecare le luminau stăpânilor calea, cu torțe”.
Resturi precum oase sau scoici erau aruncate pe jos, carnea era apucată cu degetele, iar la capitolul tacâmuri existau farfurii, cuțite și lingurițe. În a doua parte a unui banchet se bea mult și nu puține erau cazurile în care mai toți participanții se îmbătau.
În cartea ”Istoria gustului” se explică faptul că la ospețele romanilor erau binevenite și soțiile, spre deosebire de greci unde acestea nu prea erau prezente.
”Participanții se adunau la cină după ce au făcut baie și s-au îmbrăcat pentru ocazie (…) Obiceiul cerea ca fiecare să se sprijine în brațul stâng, mâna dreaptă fiind lăsată liberă pentru mâncare și vin. Mâncau cu mâna, mâncarea fiind tăiată în bucățele mici înainte de a fi servită (…) Cina, fie ea simplă sau elaborată, consta în cel puțin trei feluri: gustatio, sau aperitivele, primae mensae, sau felul principal și, în cele din urmă secundae mensae, desertul. Pâinea insoțea invariabil primele două feluri și de multe ori era servită ca un platou pe care se îngrămădeau cărnuri sau pește ori era folosită în locul lingurii pentru supă sau sos” (Istoria gustului).
Au existat cu siguranță și cărți de bucate, însă nu prea s-au păstrat, cu o singură excepție notabilă: colecția de rețete a lui Apicius denumită ”De re coquinaria” (Despre lucrurile care țin de bucătărie). Apicius a fost un expert culinar faimos care a trăit în secolul I, iar cartea de bucate ce îi este atribuită este de fapt o colecție de peste 400 de rețete provenite din diverse surse. Una dintre rețelele prezentate avea la bază limba de pasăre flamingo.
Căderea imperiului
Îstoricii au căzut de acord că dezintegrarea puterii politce și militare a Imperiului Roman a însemnat sfârșitul unei civilizații, iar ceea ce a urmat în Europa a fost o epocă ”întunecată”, marcată de sărăcie materială și intelectuală.
Dar căderea nu a fost bruscă și nu a fost universală în tot imperiul, fiind indicate de-a lungul secolelor zeci de cauze ce au dus la destrămarea imperiului, de la colapsul economic și faptul că imperiul nu s-a mai extins și deci nu a mai acumulat bogății, până la explicații contestate de foarte mulți, cum ar fi adoptarea creștinismului
Mai mulți istorici au ales însă în ultimele decenii să nu folosească termenul de ”cădere” a Imperiului Otoman, ci ”transformare” sau ”destrămare”, fiindcă procesul nu a fost unul foarte rapid.
Declinul a început spre finalul secolului 2, iar istoricii vorbesc despre ”criza secolului al treilea”.
După Marcus Aurelius care a murit în anul 180 au venit la putere 20 de împărați în următorii 90 de ani dominați de anarhie, război civil și de realitatea care arăta că imperiul devenise atât de întins, încât granițele erau tot mai greu de apărat. Un împărat destoinic a venit pe tron în 271, Aurelian, cel care a retras legiunile romane și administrația din Dacia nord-Dunăreană. El a stat la putere numai cinci ani, iar în următorii nouă ani s-au perindat șase împărați, semn că instabilitatea politică a revenit.
text preluat integral- hotnews.ro
