Academia Militara – actuala Universitate Nationala de Aparare, din Bucuresti – are, in evolutia sa postbelica, doua momente total necunoscute opiniei publice, de pe plaiurile mioritice. Evocate in istoria orala, a celor ce au trait clipe incredibile, dar cu un talc aparte, in perioade vitrege, din deceniile insemnate de secera si ciocanul impuse de marea putere, pe atunci, de la Rasarit.
Primul s-a petrecut pe timpul cand liderul Romaniei – oficial proclamata republica populara -, temperatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, se straduia sa gaseasca o solutie pentru diminuarea tutelei Kremlinului, al carei corolar urma sa fie retragerea trupele sovietice, din tara.
Emisarii sai, in frunte cu premierul Ion Gheorghe Maurer purtau, in deceniul sase, convorbiri succesive, extrem de curajoase, cu reprezentantii Moscovei si ai Beijingului, in incercarea de a media intre liderii U.R.S.S. si cei ai Chinei comuniste, care, orgoliosi, nevoie mare, nu ezitasera sa ordone trupelor, de la granita lor comuna, actiuni de descurajare a partii… adverse.
Atunci, in mod deliberat, in Academia Militara erau difuzate, la ofiterii-elevi, stenogramele discutiilor oficiale, iar pozitiile demne ale diplomatilor romani, abilitatea lui Maurer de a domina, prin verb bine ales, pe interlocutorul bazat doar pe superioritatea numerica a populatiei si armatei sale, generau o mandrie din start dorita de initiatorii acestei instruiri originale, neinclusa in programa academica oficiala.
Chiar daca purtau uniforme ce se incheiau cu copci la gat, dupa modelul existent in Armata Rosie, ofiterii cursanti simteau bucuria de a fi martorii eliberarii treptate, a Romaniei, din chingile Imperiului Sovietic.
Si Gheorghe Gheorghiu-Dej a reusit impacarea lui Stalin cu omologul chinez. Apoi, pe Hrusciov l-a convins, cu ocazia unei celebre vanatori, organizate special pentru el, in Romania, sa retraga trupele sovietice.
Pentru asta, Dej a platit cu viata, fiind iradiat special, de intelligence-ul rasaritean, cu prilejul unei vizite ulterioare la Moscova.
Al doilea moment a avut loc in perioada cand liderul Romaniei – devenita republica socialista -, colericul Nicolae Ceausescu, se straduia sa isi pastreze statutul de presedinte care nu ia automat pozitia de drepti, cand stranuta omologul de la Moscova.
Atunci, la mijlocul deceniului noua, din secolul trecut, ofiterilor elevi, din Academia Militara li s-a vorbit, in aula mare, de Maresalul Ion Antonescu. Franc. Fara mistificari.
Un istoric militar care a facut asta cu dezinvoltura, vorbind liber nenumaratilor cursanti, a fost comandorul Jipa Rotaru. Cu o voce tunatoare, ca pe timp de furtuna. Cu privirile atintite in ochii uimiti ai tinerilor ofiteri, ce asteptau de mult aceasta rupere de nori. Cu recurs la documentele existente in arhivele militare.
Comandorul fulgera constiintele junilor locotenenti-majori, capitani si maiori cu sintagme electrizante: – Maresalul a ordonat…maresalul a dispus…maresalul nu a ezitat…
Fremata sala. De emotie. De bucurie interioara. De revenire, in forta, la Adevarurile Natiei Romane – luminoase, in penumbra sau intunericite. De stihiile trecutului.
Cu comandorul Jipa Rotaru, eu si camarazii mei „am mancat istorie militara pe paine”. Ne-a indicat directia. Pur nationala. Ne-a aratat unde sa gasim sursele inedite. Ne-a invatat cum sa despartim (re)sentimentele de adevarul istoric.
Cand preda de la tribuna din aula mare a Academiei Militare simteam cum zboara cu gandul peste noi, in timp, in anii confruntarilor dure, din Al Doilea Razboi Mondial. Unul in care Maresalul si-a pastrat onoarea, nevrand sa tradeze aliatul de atunci, Germania.
Lovitura de stat care a urmat, prin arestarea lui si intoarcerea armelor impotriva armatei germane, a fost si este considerata o tradare – si azi -, de catre ofiterii Bundeswehrului. Am constat asta, in mod oficial, la Berlin. Nu o singura data.
Ca unul care am avut ulterior privilegiul sa il cunosc pe locotenent-colonelul George Magherescu, cel ce a lucrat ani buni alaturi de Maresal, stiindu-i corespondenta, transmitandu-i ordinele, insotindu-l in cele mai diverse locuri, ascultandu-i indoielile si fiind martor la deciziile sale irevocabile, pot scrie acum ca istoricul militar Jipa Rotaru ne-a spus adevarul despre Ion Antonescu.
Intr-un moment cand noi insine, ca tineri ofiteri, cautam un model rupt de societatea in care traiam. Un comandant validat de front. Cu victoriile si infrangerile inevitabile. Un barbat de stat, nu un pres in fata puterilor trecatoare ale vremii.
Magherescu imi spunea – dupa ce am asteptat o jumatate de ora, in antecamera biroului lui, din casa veche, unde traia, in Bucuresti, asta ca sa ma invat cu protocolul de la Cabinetul Maresalului! – retraind clipe trecute cu ochii deschisi :
– Ion Antonescu a fost un sfant! Un om fara de partid. A scris liderilor de partid invitandu-i sa preia puterea. L-au refuzat.
Nu. Ion Antonescu nu a fost un sfant. Dar si-a iubit tara.
A fost solutia cea mai buna, aleasa de regele Carol al II-lea, pentru ca Romania, cu un teritoriu amputat samavolnic, in 1940 – la est, sud si vest – sa ramana cu acel areal pamantesc menit a-i pregati reintoarcerea la granitele nationale din 1918.
Iar liderii partidelor istorice preferau sa mimeze opozitia, fiind constienti ca, pentru moment, era preferabil un generalisim ca Antonescu, de care se puteau delimita fara a pati nimic, ramanand imaculati in perioada ulterioara, cand sperau sa revina, cu sprijinul statelor occidentale, la putere. O iluzie pe care au platit-o scump…
Pe 28 aprilie 2011, magister Jipa Rotaru rostuieste sapte decenii pe rabojul vietii sale. Nu se cuvine sa judec aici decat ipostaza sa de mentor al atator ofiteri elevi, martori, in Academia Militara, ai pasiunii sale pentru restabilirea adevarului istoric, despre Maresalul Ion Antonescu – cel pus intre paranteze, in manualele de istorie, doar pentru ca a fost invins, prin tradare, la Palatul Regal, pe 23 August 1944.
Daca ar fi invins, ar fi avut statui in fiecare oras…
Asa si-a asumat fara frica soarta. Si a ramas in istoria lumii ca singurul general condamnat la moarte, care a ordonat chiar el plutonului de executie, sa deschida focul asupra sa.
Dupa 1990, discipoli ai profesorului universitar dr. Jipa Rotaru au reusit, pentru scurt timp, sa amplaseze, in aula unde le predase mentorul lor despre Maresal, efigia lui Ion Antonescu.
Care a ramas acolo pana ce noii aliati, de peste Ocean, si-au dat seama ce simbol, puternic, mai reprezenta Conducatorul Statului, din anii ultimei conflagratii mondiale, asupra ofiterimii postdecembriste, dornica de ordine si liniste, intr-o societate dominata de un haos bine calculat, menit a ascunde jaful, la drumul mare, al avutiei nationale.
Erau ani cand istoricul militar Constantin Hlihor a scos primul la lumina filmul executiei Maresalului, pe care l-au… cosemnat colegi temerari, precum Mircea Socolov si Ion Emil, tocmai pentru apara, prin echipa, o initiativa ce putea atrage represalii, ducand pana la indepartarea lor din armata. Cand am dus acest film la Ministerul Apararii din Chisinau, polcovnicii slavi, din somptuoasele birouri, s-au ingalbenit subit la chip…
Nici ambasada americana din Bucuresti, nici ministrul apararii care a pus in practica o indicatie verbala a acesteia, nu au avut curajul sa ceara expres scoaterea tabloului lui Ion Antonescu, din Academia Militara. Un asemenea ordin ar fi atras o reactie imprevizibila a ofiterilor romani, de care se temea chiar Ion Iliescu, presedintele de atunci al tarii.
S-a gasit, peste noapte, o solutie pragmatica.
Tabloul ramanea, dar aparea inscriptionarea “criminal de razboi.”
Dar o asemenea eticheta nu a aparut pe tabloul unui general israelian, stiut ca a ordonat represalii sangeroase impotriva manifestantilor arabi, pe timpul Intifadei palestiniene!
Un lucru normal. De vreme ce generalii Tzahalului – armata Israelului, au fost mereu victoriosi.
La 70 de ani, comandorul in rezerva Jipa Rotaru este marturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Maresalului ce a condus Romania in cei mai grei ani de razboi, din veacul trecut.
Ofiterii ce i-au fost cursanti ii datoreaza si lui taria loialitatii fata de Patrie, probata in vitregiile ulterioare, precum cea din 1989, care le-a marcat decisiv cariera militara.
Ion Petrescu
