Coruptia naste pui vii

Da, după o luptă acerbă a deontologilor de presă cu Traian Băsescu (vinovatul de serviciu şi în cazul în care fata de la pagina 5 nu-şi mai dă chiloţii jos), ne-am procopsit cu părerea de rău a cititorilor (vizualizatorilor şi ascultătorilor noştri): mass media intră în topul instituţiilor corupte, pe un bine meritat loc patru (în fond, ne-am auto-flatat ca fiind “a patra putere în stat”). He-he-he! Se găsi şi o explicaţie: "Politicile editoriale vădit partizane, care afectează încrederea, sunt de vină pentru această percepţie", se zice într-un Barometru de opinie realizat în colaborare cu Gallup (un sondaj de opinie la nivel global referitor la corupţie realizat pe un eşantion de 73.132 de persoane din 69 de ţări, între octombrie 2008 şi februarie 2009). Ca orice afacere într-o economie de piaţă şi presa funcţionează cu bani. Dacă la începutul anilor ’90, până să se prindă alde Frontul Salvării Naţionale cît de periculos este cuvîntul scris şi să intervină prin monopolul pe care-l deţinea asupra preţului hîrtiei şi al tiparului, introducînd cenzura prin scumpire, se mai putea face presă de dragul presei, acum presa este sclava publicităţii, a banilor veniţi din publicitate. Şi nici nu vreau să mă gîndesc ai cui sclavi sunt deontologii de presă angajaţi pe la vreun mogul aflat în luptă crâncenă cu Statul pentru existenţa propriilor afaceri. Numai că nu este cazul să ne lamentăm că a luat-o presa scrisă în freză doar pentru că s-a scumpit hîrtia şi manopera de tipar. Pierderea cititorilor şi a tirajelor nu din aceste motive s-a făcut, ci din pierderea credibilităţii cuvîntului scris. Războiul presei scrise cu cea vizuală, în ceea ce priveşte credibilitatea, a fost cîştigat detaşat de cea scrisă în anul 2004 – asta după ce lumea s-a lămurit care este jocul din buric al ştiriştilor din televiziuni – dacă în anul 2000, credibilitatea presei scrise era de doar 12–14 la sută, faţă de 40–42 la sută, presa vizuală, la sfîrşitul anului 2004, după o campanie electorală în care presa scrisă şi-a păstrat, cît de cît, verticalitatea – mai mult decît cea vizuală, rata încrederii populaţiei faţă de cuvîntul scris a crescut la 41-42 la sută. Era, deci, cazul să fie recuperată presa scrisă şi pusă în slujba celor care au decredibilizat presa vizuală (da, alde Păturiciu, Vîntu, Felix Motanul şamd). Nu am stabilit noi, ci economia de piaţă, presa funcţionează cu bani – ori simpla vînzare şi abonamentele nu sunt suficiente să acopere cheltuielile unui ziar. Deci, banii fiind necesari funcţionării unui jurnal, imorală este atît împărţeala banilor publici după voinţă politică, cît şi lamentaţia modului în care s-a făcut împărţeala banilor. Asistăm la un efect şi nu la o cauză – şi se pune în discuţie nu atît persuadarea care se face asupra consumatorului prin publicitate, cît cea care se face asupra scriitorului prin banii aduşi de aceasta. Dar, fiind vorba despre o competiţie, nu poţi veni să spui că trebuie inventată o „comiţie” care să împartă în mod echitabil banii din publicitatea statului – pînă şi această împărţire preferenţială face parte din jocul democratic, căci este vorba despre negocieri, despre vînzarea condeiului prin cumpărarea la preţul corect. Problemele presei scrise sunt multiple şi, în nici un caz, nu vin de la modul în care negociază unii banii publici (pe aceştia n-au decît să-i cerceteze organele competente dacă este cazul). Vin din lipsa unui statut ferm al relaţiilor simplului condeier cu propriul său patronat, al relaţiilor dintre condeieri şi a lipsei de deontologie a multora dintre colegii noştri. Cu ce este mai breaz un condeier care se vinde unui procuror sau miliţian pentru 100 de euro pentru a se face purtătorul de cuvînt al acestuia în paginile ziarului, de exemplu, faţă de patronul de jurnal care joacă la bursă, aşa cum i-a zis amicul său politicianul să o facă? Dar condeierii care îşi fac veacul prin crâşme şi-şi pasează unii altora subiectele, indiferent de publicaţiile din care fac parte, cu ce sînt mai breji, cu ce-şi merită chiar şi salariul de mizerie pe care-l iau? Când faci opinie publică cu politicieni expiraţi, cititori de promptere şi dezaxaţi cu laptop, este normal să-ţi pierzi credibilitatea. Deşănţarea mediatică din ultimii ani (cu începere de la trădarea Alianţei DA de către petro-liberalii lui Păturiciu), complicitatea jurnaliştilor cu politicienii şi oamenii de afaceri veroşi au pus pe butuci credibilitatea mass media. Şi asta pentru arginţi şi faimă (deşarte ambele). Oricum, nu se poate face o despărţire a problemelor pe care le întîmpină mass media, cum că ar fi diferite pentru redacţie sau pentru patronat – ele merg mînă în mînă. Dar asta este, deja, altă poveste.

Victor Lungu