În preajma Sărbătorii naşterii Domnului, ca unul căruia i s-au întipărit în minte multe amintiri, mă simt dator să împărtăşesc o parte dintre acestea şi cititorilor mei.
Am copilărit la Bădăcin, deci la ţară, unde Crăciunul s-a sărbătorit cu multă trăire spirituală, respectându-se riguros datinile religioase şi laice. Deşi, în timpul războiului, sătenii trăiau mai greu ca altădată, deoarece soţii şi fii erau pe front, sub un steag străin, aceştia nu au neglijat cu nimic respectarea obiceiurilor din strămoşi. În primul rând, la toate casele, se aşteptau colindătorii. Primii veneau copiii, începând de la ora 14 şi până se întuneca, apoi cei în vârstă. La sfârşitul liturghiei din ziua de 25 decembrie, la casa parohială, seniorii îl colindau pe preotul satului. Dacă noi, copiii, primeam mere şi nuci, cei maturi erau serviţi cu o felie de cozonac şi un pahar de vin. Nu se colinda până nu se întreba: „veseli-ti gazdă” sau „slobodu-i a colinda” şi după ce se primea acceptul, se începea colindul. De la Crăciun şi până la Anul Nou (Sfântul Vasile), în timpul zilei, ne vizitau echipele de irozi, care interpretau o scenetă ce evoca naşterea Pruncului Iisus. Era o adevărată competiţie între acestea, atât cu privire la modul cum erau îmbrăcaţi, cât mai ales în ceea ce priveşte partitura interpreţilor: păstori, magi, ostaşi, Irod, etc. Dacă nu mă înşel, la aceştia gazdele le ofereau şi bani.
Brazi nu existau decât la preoţi şi învăţători. În acele vremuri, eu am primit îndeosebi jucării specifice perioadei de război: avioane, tancuri ce scoteau pe turelă scântei, etc. Primeam tot timpul avertismente de la părinţi ca noi, copiii, să nu aprindem bradul, care era îmbrăcat cu vată, bomboane şi betea.
A venit comunismul, ziua de 25 Decembrie era una obişnuită, dar obiceiul colindului nu a încetat nici un moment. Când, în 1965, m-am mutat de la Baia Mare la Cluj, toată strada 13 Septembrie răsuna de colinzi până spre dimineaţă. La oraş, colindătorii-copii, nu primeau alte daruri decât bani.
A sosit decembrie 1989 şi Căciunul este sărbătoare legală, dar acum nu prea vin colindătorii. Se pot auzi colinde, dar pe stradă, la concerte desfăşurate în lăcaşuri de cult sau în săli de spectacol. S-a pierdut iremediabil o parte din trăirea spirituală şi emoţia acestei sărbători, menită să ne aducă speranţă şi bucurie.
În trecut, se ţinea un post sever, care înceta numai în ajunul Crăciunului, la răsăritul stelelor. Acum, în majoritatea familiilor, se ajunează sau se posteşte numai în ziua de 24 decembrie.
Pentru mulţi, foarte mulţi, Crăciunul a devenit o sărbătoare a consumului, se cumpără în neştire alimente, băuturi şi cadouri. Desigur, oraşele sunt frumos pavoazate, dar „unde sunt zăpezile de altădată?”. În această privinţă, ne-am „integrat” în lumea occidentală, dar era mai bine pentru toţi să fim tradiţionalişti.
Să încercăm un gând de aducere aminte a celor dragi, care nu mai sunt printre noi, să ne bucurăm că am reuşit să fim şi de această dată în seara de Crăciun alături de cei apropiaţi şi să nu-i uităm pe cei îndepărtaţi, cărora să le urăm tot binele din lume.
Să încercăm ca măcar în aceste zile să nu ne aducem aminte de necazuri, supărări, de criza economică, de politică şi de tot ceea ce ne învrăjbeşte, dorindu-le celor care ne conduc gândul cel înţelept.
Sărbători fericite şi un An Nou cu sănătate.
17 decembrie 2008
Adrian Man
