A mai trecut o săptămână. Bilanțul realizărilor echipei? Câți externați, câți vindecați? Câte decese? Ce provocări sau ce soluții? Notabilă poate doar o cerere în căsătorie ipotetică, care oricui îi poate crește starea de bine. Toate însă se pierd în muzica de fundal a anxietății generale, o anxietate a morții, cum o descria Yalom în cartea motto a cronicii de război de astăzi.
Câți dintre noi au considerat această perioadă doar o pauză de la rutina cotidiană lipsită de sens, câți s-au oprit conștient din fuga prin viață, încercând să schimbe ceva. Și nu aduc în discuție efectul bătăii aripilor de flutur și așa numita teorie a haosului, ci doar conștientizarea unui moment, “teachable moment”, când se va fi schimbat fața lumii. Noi, în fața propriilor decizii, avem de făcut un pas mic. Căci la orice încrucișare de drumuri greu este doar primul mic mare pas. Și dacă ne vom fi focusat doar pe situația economică, medicală, pe conjunctura pandemiei, pe fricile societății, a falimentului țării sau falimentului individual, nu vom reuși să ne dezlipim de corespondența cronofagă a prea multor grupuri cărora le aparținem mai mult sau mai puțin, fie prieteni, fie colegi, fie foști colegi, cărora le suntem sau nu datori cu comentarii pe WhatsApp, Facebook, Viber, Instagram sau alte rețele de socializare care odată cu distanțarea socială a întreținut nevoia de comunicare a fiecăruia dintre noi.
N-ar fi mai benefic oare să ne întoarcem fața către noi înșine încercând să înțelegem de ce suntem așa anxioși, sau intoleranți, de ce nu vedem decât defectele celorlalți, și nu ne oprim o secundă asupra propriilor limite.
Și daca ne-ar fi dat să ne mai trăim odată viața, (“Ora cârtiței?”) am face oare aceleași alegeri, aceleași greșeli, am modifica acei 10% ce ar putea schimba corsetul unei vieți netrăite, am regreta la următoarea aniversare ce am făcut, și nu doar ce n-am făcut în ultimii zeci de ani?
Am putea învăța să acceptăm ce nu putem schimba, să le iertăm virtuțile celor ce în tinerețe le-am fi iertat crimele, cum spunea Balzac? Nu știm ce vrem, ce ne place, ce ne dorim cu adevărat, și poate cel mai rău este că nici nu ne mai punem problema. Încă mai visăm la Feți Frumoși sau Ilene Cosânzene, la șeici sau cazaci, când de fapt nu reușim să evadam din propriul cotidian îngrădit de propriile noastre limite.
Nu am făcut mari progrese nici eu, dar în absența pacienților, studenților, prezentărilor și a numeroșilor “trebuie“ am redescoperit bucuria lecturii. Și nu pentru că aș avea pretenția încadrării în vreo nomenclatură prețioasă, ci pur și simplu am regăsit bucuria simplă a cititorului mărunt, care regăsește în generica Carte de Nisip a lui Borges, noi personaje, trăiri, emoții.
Un prieten îmi reproșa “Citești pentru că nu trăiești”. Poate, dar ce ne impactează cu adevărat este doar acel ceva în care ne regăsim cumva, o formă mascată sau involuntară a propriului nostru narcisism, iar cărțile pot reprezenta o oglindă mai acurată a ceea ce am vrea poate să fim, sau să devenim. Sau poate ar fi momentul să descoperim artistul din noi într-o tușă de culoare, haiku, sau versuri, într-o fotografie prin care să alegem să devenim vulnerabili, adică umani, sau am putea deveni credincioși, sau mai credincioși fără a fi habotnici. “Cred Doamne ajută necredinței mele” într-o rugă colectivă sau individuală.
Sau poate e momentul să devenim empatici, răspunzând nevoii celui de lângă noi. Am putea încerca să devenim mai buni, indiferent în ce direcție, trebuie însă doar să vrem.
Milena Man
