Mi s-a reproșat editorialul prea siropos. Cronica de război ar fi trebuit să fie mai “bărbată”. Parafrazez titlul laureatei premiului Nobel 2015, Svetlana Aleksievici, ce descria cum au trăit femeile sovietice războiul, iar minicronica noastră ar putea încerca să descrie trăirile echipei, dominate de fete.
La o săptămână de război putem raporta simplu, bărbătește decesul unei mame, al unui socru, operația majoră a unei soacre, amenințările “covizilor cu scuipatul”, evadarea unui pacient, declarațiile la poliție, trei demisii, câteva “curajoase” concedii de paternitate sau boală, (similare sinuzitei și virozei respiratorii a șefului armatei a patra), 23 de cazuri de părăsire de domiciliu pentru protecția celor dragi, și redenumirea unei anoste camere de hotel Acasă.
Dar avem și câteva vești bune, primii vindecați, prima sarcina, și sperăm evitarea primului deces. Așadar, o săptămână pe care am putea-o numi ușoară, căci greul abia acuma începe.
O prietenă îmi zicea “Biruința nu e obligatorie. Obligatorie e lupta!” În contextul dat chiar sper și trebuie să biruim. Chiar dacă statisticile ne cam contrazic, și în secret fiecare își evaluează riscurile. La întrebarea de ce ești înspăimântată, răspunsul a fost uman, pentru că suntem trei în linia întâi, și am un copil de crescut. Un altul mi-a motivat, fără să întreb, că unul din familie trebuie să rămână pentru copil, nu acasă, tot la război, dar în spatele frontului. Nu suntem destui, iar unii, uman, dezertează.
Și nu pot înțelege de ce ministerul nu poate semna niște hârtii “necontaminate” pentru confirmarea diplomei de ATI. Și multe altele nu pot înțelege: sistemul greoi, persistența rețelelor de trafic de influență, profiturile indecente ale intermediarilor pentru materiale sanitare, lipsa unei coerențe în achiziționarea medicamentelor. Și înțeleg că nu poți să comanzi unor firme private, dar Antibiotice Iași rămâne firma românească de stat (sau poate nu le vedem încă, căci nu se pot face toate peste noapte). Și la începutul crizei, ce a generat atâția șomeri, nu înțeleg de ce nu găsim personal, în condițiile în care există materiale de protecție sau de ce nu mai promovăm produsele românești.
Dar pot înțelege că facem tot ce putem. Iar un prieten cu adevărat drag îmi spunea: “sunt un pic invidios că tu chiar poți face cu adevărat ceva”. Toți însă putem face UN PIC MAI MULT. Și mi-ar plăcea să văd că nu doar unii.
Milena Man
după ce trece, te rog sa îți iei un an sabatic, și doar să scrii!… cât de siropos ești tu în stare!