Cu frica-n san…

 

Nu ştiu cât de bine le-a fost în toţi aceşti patru ani, dar ştiu că majoritatea au votat cu Partidul Comunist şi mai ştiu că mulţi au votat aşa de frică. Nu  am idee câţi dintre voi aţi fost recent în Republica Moldova. Eu am fost acum patru ani şi am rămas marcată de realităţile acelor locuri. Şi acum se mai ia curentul seara. Şi acum, apa caldă e raţionalizată. Am intrat în ţara vecină noaptea şi nu am putut vedea mare lucru. Simţeam doar zdruncinăturile autocarului pe şoselele înguste şi pline de gropi ce duceau către municipiul Bălţi, destinaţia noastră. În schimb, ulterior, pentru aproape o săptămână, am putut vedea mai multe decât mi-aş fi dorit. Lăsând deoparte ziua alegerilor, în care am înţeles de ce persistă comunismul în Republica Moldova, am încercat să cunosc realităţile acelor meleaguri. E ciudat. Domneşte peste tot teama. Am intrat în magazine în care vânzătoarele refuză să vorbească româneşte, deşi limba oficială în Republica Moldova e cea moldovenească şi nu rusa. Am fost într-un club în care, pe lângă percheziţia de la intrare, am fost supravegheaţi în permanenţă, am stat mai mulţi în faţa hotelului şi ni s-a spus să ne împărţim pentru a nu fi consideraţi un pericol, am cumpărat produse dintr-un supermarket de vreo 300 de lei moldoveneşti şi vânzătoarea ne privea de parcă am fi fost nu-ştiu-ce personalităţi. Acest ultim aspect l-am înţeles ulterior. Acum patru ani, salariul minim al unul cetăţean moldovean era de 200 de lei moldoveneşti. 500 de mii de lei vechi de-ai noştri. Încercaţi să vă închipuiţi cum aţi trăi cu un asemenea salariu, în condiţiile în care preţurile nu sunt departe de ale noastre. E drept că nouă electronicele, aurul sau ţigările ni se păreau ieftine. Dar ieftine în comparaţie cu salariile noastre. Situaţia lor e asemănătoare cu realitatea românească dinainte de 1989. Doar că noi, românii, pe atunci posedam bani, dar nu aveam pe ce îi cheltui.

Revin acum la subiect: ziua alegerilor parlamentare. Am observat aceste alegeri ca parte dintr-o delegaţie oficială şi am avut de vizitat mai multe secţii de votare dintr-un raion, undeva în apropiere de oraşul Bălţi.  Ne primeau toţi cu braţele deschise şi ne spuneau că speră să putem noi schimba ceva. Ce însemna această schimbare, de fapt?  În secţiile de vot există o comisie de „verificare”. Cetăţenii merg la prima comisie, cea care împarte buletinele de vot, semnează pentru buletin, după care intră într-o cabină din perdele albastre, cu intrarea şi ieşirea separate. La ieşire se află urna, în faţa acelei comisii de „verificare”. Am înţeles rapid ce era cu „verificarea” şi de ce se impunea prezenţa acelei comisii. Buletinele de vot erau tipărite pe o hârtie foarte subţire, aproape transparentă, care, chiar dacă era îndoită, lăsa la vedere amplasarea ştampilei de vot. Acea comisie putea vedea, practic, cine cu cine a votat. Şi eu am auzit poveştile bunicilor de „pe vremuri”,când, la vot se foloseau făina albă şi cea de mălai. Stătea un „verificator” pe urnă şi însemna pe fiecare în funcţie de vot. Dar credeam că sunt doar poveşti.
Am încheiat ziua alegerilor în aceeaşi secţie în care am şi început. Am stat în acea zi de vorbă cu mulţi oameni sătui de comunism şi de viaţa lor, oameni care se declarau vehement împotriva comuniştilor şi care vroiau o schimbare. Dar finalul a fost izbitor, peste 80% din cei care au votat în raionul nostru au ales comuniştii. S-a lăsat linişte în secţia de vot, iar eu am rămas cu un gust amar.

Au trecut de atunci patru ani. Patru ani în care „fraţii” noştri de peste Prut au avut timp să analizeze activitatea celor pe care i-au votat.

 

Rezultatul de acum e dovada fricii sau a curajului. Aştept şi eu să văd acel curaj…

Simona Curcian