Propaganda comandată de regimul comunist ascundea dramele trăite de sute de mii de muncitori din marile uzine ale României.
Marile centre industriale din România comunistă au fost clădite de români cu sacrificii imense. Sute de mii de oameni au muncit în condiţii inumane la mega-proiectele plănuite de regim: cei mai mulţi dintre muncitorii de rând primeau salarii insuficiente pentru nevoile lor, condiţiile precare de lucru duceau la nenumărate accidente de muncă, locuinţele puse la dispoziţia angajaţiilor şi a familiilor lor nu le ofereau nici măcar confortul minim pentru o viaţă normală, cei care se îmbolnăveau nu beneficiau de îngrijirea adecvată şi nu îşi permiteau „luxul” medicamentelor şi al unor concedii medicale prelungite, planurile de muncă şi întrecerile socialiste menite să îi mobilizeze pe muncitori se dovedeau doar metode crude de exploatare, pedepsele şi penaltăţile pentru întârzieri şi presupuse acte de sabotaj erau drastice, programul de lucru era prelungit adesea la 10 – 12 ore, iar munca forţată era folosită în întreaga Românie.
Propaganda comunistă menită să îi atragă pe români în marile uzine şi în noile oraşe industriale oferea o imagine distorsionată asupra acestora. S-au păstrat însă, în arhive, o mulţime de mărturii despre problemele reale, dar ascunse de autorităţi, din marile uzine ale României. Iată câteva dintre acestea:
Febra tifoidă a făcut ravagii la Bicaz
În anii ’50, aproape 20.000 de oameni, mulţi dintre ei deţinuţi politici sau deportaţi, au fost aduşi la Bicaz pentru a munci la marele complex hidroenergetic şi pentru a ridica uriaşul baraj de pe Lacul Izvorul Muntelui – Bicaz. Pentru amenajarea lacului de acumulare aflat pe cursul mijlociu al râului Bistriţa au fost strămutate de la începutul anilor ’50 peste 20 de localităţi, în care trăiau 18.000 de oameni. „Condiţiile rele de trai şi de igienă printre muncitorii şi tehnicienii angajaţi în construcţia uriaşei uzine hidro-electrice Lenin din Stejar – Bicaz au cauzat epidemii de tifos şi febră tifoidă în ultimele săptămâni. Este o lipsă aproape totală de orice fel de echipament sanitar, iar aranjamentele pentru tratarea celor bolnavi sunt cu totul nesatisfăcătoare”, arăta un document din 1951, păstrat în arhivele Open Society (OSA). În timpul primei săptămâni din iulie 1951, 34 de oameni au murit în spitalul lagărului de muncă de la Bicaz, din cauza condiţiilor intolerabile în care au fost trataţi, arăta o altă notă informativă păstrată în arhive. La acea vreme, 12.000 de oameni, majoritatea deţinuţi politici, erau angajaţi în proiectul construcţiei marii uzine hidroelectrice.
Programul extenuant din Uzinele 23 August
Uzinele metalurgice „23 August” din Bucureşti, în trecut Malaxa, aveau în anii ’50 peste 15.000 de angajaţi şi ocupau un teren de aproape 150.000 de metri pătraţi. În primii ani de comunism au fost sub controlul direct al sovieticilor, care şi-au impus propriile reguli şi au beneficiat aproape în totalitate de produsele realizate în marea uzină din Capitală: materiale feroviare, armament, utilaje agricole, poduri, produse laminate, tractoare, motoare, turbine, conducte etc „În fostele uzine Malaxa, oamenii lucrează în trei schimburi de câte opt ore. Munca se desfăşoară continuu, fără pauze, iar angajaţii lucrează mult peste cele 48 de ore săptămânal, fără a primi venituri suplimentare.
Munca suplimentară este făcută pentru a îndeplini „norma” impusă de management sau pentru a finaliza unele lucrări aşa numite „voluntare”, realizate gratuit în scopul aşa numitelor „sărbătoriri prin muncă” ale diverselor festivalur comuniste: Revoluţa din Octombrie, Aniversarea lui Stalin, Ziua Republicii Populare Române, 1 Mai, 23 August etc. Practic fiecare muncitor lucrează 10 – 12 ore pe zi, la care se adaugă două ore de „educaţie politică, de citire colectivă a ziarului partidului şi comentare a sa.
Datorită acestui program zilnic terifiant instaurat pentru muncitori, comuniştii au reuşit să îi ţină pe aceştia departe de orice altă ocupaţie, chiar şi de cele personale, pentru că fiecare angajat, imediat ce programul de muncă se sfârşeşte, nu mai are altă dorinţă decât de a se relaxa şi de a se pregăti pentru noua zi de muncă”, arăta un alt document de arhivă, din 1952. Românii care lucrau în anii ’50 în combinatul 23 August aveau dreptul la 21 de zile de concediu, pe care cel mai adesea le petreceau în resorturile turistice indicate de partid, prin sindicat, o metodă prin care puteau fi controlaţi chiar şi în zilele lor libere.
Sărăcia din jurul combinatului metalurgic
Miile de muncitori care au ajuns în Hunedoara, la începutul anilor ’50, atraşi de mirajul noului Combinat Metalurgic „Gh. Gheorghiu – Dej” erau siliţi să trăiască în mizerie şi sărăcie. Uzinele cu peste 15.000 de angajaţi la acea vreme erau înconjurate de cartiere de barăci insalubre, cu câte zece camere, iar în fiecare dintre încăperi dormeau câte 14 oameni. „Fiecare cameră avea o sobă cu o provizie de 10 kilograme de lemn de foc pe zi, în timpul iernii. Pentru că această cantitate era cu totul insuficientă, încăperile erau tot timpul friguroase şi mulţi dintre muncitori se îmbolnăveau de pneumonie.
Fiecare baracă avea numai şapte robinete şi două toalete pentru 140 de locatari, iar dimineaţa un vacarm teribil izbucnea cu strigătele „grăbeşte-te” ale muncitorilor care îşi aşteptau rândul să folosească robinetele şi toaletele”, arăta o notă informativă păstrată în arhivele OSA în 1954. Mâncarea de la cantinele uzinei era insuficientă şi de o calitate mediocră, iar salariile muncitorilor din combinat, între 250 de lei şi 900 de lei în anii ‘50, insuficiente pentru ca oamenii să îşi permită să cheltuie banii pe haine sau distracţii.
„Din acest motiv, cei mai mulţi muncitori recurgeau la furturi. Furau cabluri, tinichele şi orice altceva pe care puteau pune mâna”, arăta documentul de arhivă.
sursă: adevarul.ro
