În cadrul unui proces de îngheţare a cursului de schimb CHF/leu care se judecă la Curtea de Apel Cluj, judecătorii au cerut lămuriri Curții Europene de Justiție privitoare la nominalismul monetar.
Potrivit www.bursa.ro, instanţa a suspendat judecarea cauzei până la primirea unei noi intrepretari oficiale şi obligatorii de la CJUE, după cum a anunţat avocatul Gheorghe Piperea, pe pagina lui de Facebook. Conform specialistului, în baza soluţiei de la Cluj „toate dosarele care au ajuns deja în recurs la ICCJ se suspendă până la primirea noii interpretări solicitate CJUE de Curtea de Apel Cluj”.
Printre altele, Gheorghe Piperea subliniază: „După patru ani şi jumătate în care, în majoritatea lor covârşitoare, glorioasele instanţe române au respins cererile consumatorilor de îngheţare a cursului CHF/leu în contractele de credit pe motiv că s-ar opune aşa-zisul principiu al nominalismului monetar, zilele astea sistemul judiciar tocmai şi-a dat seama că s-ar putea ca acest nominalism să aibă un cu totul alt înţeles decât cel îndeobşte recunoscut după seminariile de la Sinaia şi chiar după cauzele CJUE Andriciuc (2017) şi Lupean (2018), care indicau instanţelor române o cu totul altă direcţie de mers”.
Conform domnului Piperea, nu mai există practică unitară în acest domeniu: „Veste rea este că, până la soluţionarea întrebărilor preliminare de către CJUE, durează nişte ani. După pronunţarea şi motivarea soluţiei durează nişte luni bune până la repunerea dosarelor pe rol. Judecarea efectivă a recursurilor ar putea dura circa şase luni, iar motivarea şi comunicarea încă circa şase luni. Numai că ICCJ nu mai are voie să modifice hotărârile de la fond, ci numai să le caseze cu trimitere spre rejudecare. Această rejudecare mai durează încă circa doi ani. Aşa că, până la o soluţie în aceste dosare (…) poate însemna 5-6 ani de acum încolo. Descurajant până la renunţare.
Intermediar, fac aici precizarea că, în măsura admisibilităţii unei cereri de intervenţie, voi participa personal la judecarea acestei noi întrebări preliminare, prin intermediul Asociaţiei Parakletos. Nu de alta, dar am câteva lucruşoare de transmis onoratei CJUE, ca să vadă simplu cam cum au distorsionat sau chiar sfidat instanţele române (cu riscul unui infringement) deciziile obligatorii ale CJUE”.
Vestea bună este că încheierea de sesizare a CJUE este foarte bine motivată, evidenţiază Gheorghe Piperea, precizând: „Aşa cum am spus de nenumărate ori, iar Curtea de Apel Cluj confirmă prin această încheiere, principiul nominalismului monetar nu este aplicabil în aceste cauze în care se discută caracterul abuziv al clauzelor de schimb valutar.
Simplu spus, pe înţelesul banksterilor, nominalismul monetar este o normă care preconizează îngheţarea creanţei băneşti la valoarea nominală din data încheierii contractului, indiferent de variaţiile suferite de moneda naţională între data contractului şi epoca plăţii.
Instanţele de judecată române, în anii 1998-2002, s-au opus cu străşnicie actualizării creanţelor băneşti exact pe motivul nominalismului, ducând economia românească într-o zonă a trocului, în care moneda naţională, supusă unei inflaţii accelerate în acei ani (uneori chiar şi cu 300%), îşi pierduse puterea circulatorie. Astfel, comercianţii nu mai puneau preţuri în contracte, ci efectuau schimburi bi- sau trilaterale de bunuri şi servicii, tocmai pentru a evita ca, prin simpla trecere a timpului, debitorul să se finanţeze cu banii creditorilor, neplatiţi la timp. Actualizarea creanţei a fost admisă doar începând din 2002, în principal prin intermediul unor clauze de indexare sau de consolidare în valută a creanţelor băneşti, care derogau expres de la regula supletivă a nominalismului monetar”.
Avocatul apreciază că a transpune nominalismul monetar, care este o regulă favorabilă debitorului şi defavorabilă creditorului, în contract înseamnă a proteja debitorul de hiper-valorizarea francului, dolarului, euro etc. şi de inflaţie, în maniera în care se întâmpla acest lucru în anii 1998-2002.
Clauzele de schimb valutar inserate de bănci în contractele cu consumatorii sunt tocmai opusul nominalismului monetar, întrucât reprezintă modalităţi de apărare contra nominalismului în care, prin contracte de adeziune, non-negociabile, banca se asigură contra riscului valutar, punându-l în întregime în sarcina consumatorului, mai arată Gheorghe Piperea. Avocatul adaugă: „Clauzele de schimb valutar nu transpun în contract nominalismul, ci sunt expresii ale valorismului monetar. În varianta sa legitimă, negociată, valorismul monetar reprezintă o modalitate convenţională, automată, de corectare a dezechilibrelor cauzate de impreviziunea monetară. În varianta lor abuzivă, non-negociată, impusă de pe poziţii de abuz de putere economică de bancă, clauzele de schimb valutar sunt mecanisme abuzive de modificare a costurilor contractelor, care nu sunt excluse nicidecum de la analiza caracterului abuziv.
Curtea de Apel Cluj arată, în plus, că exprimarea acestor clauze în limbaj neclar, in-inteligibil şi echivoc obligă instanţa naţională să verifice caracterul lor abuziv”. O excludere a unei analize de acest tip echivalând cu o exonerare ilegală şi injustă a băncii de obligaţia de informare a consumatorului şi de avertizare a sa asupra riscurilor contractului ar însemna nu numai o denegare de justiţie, ci şi o „bună” metodă de auto-detonare a băncii, întrucât astfel de contracte sunt, de fapt, rebuturi contractuale, care vor duce debitorul în stare de insolvabilitate, adică de imposibilitate a plăţii, a mai scris Gheorghe Piperea. Acesta arată că o clonare a contractelor tipizate în sute de mii de exemplare înseamnă sute de mii de debitori neperformanţi, adică provizioane extreme şi, la final, faliment bancar.
Avocatul evidenţiază: „Vestea de-a dreptul şocantă este că instanţa de la Cluj sesizează o greşeală de traducere a unei speţe utilizate în acest domeniu, pentru a justifică admiterea sau respingerea nominalismului (este vorba de speţă RWE Vertrieb din 2011) şi chiar o greşeală a Directivei 93/13 privind clauzele abuzive.
Pe scurt, cele două surse de drept european statuează că sunt excluse de la analiză caracterului abuziv acele clauze care transpun în contract dispoziţii imperative ale legii, de la care părţile nu pot deroga. Dacă se constată o astfel de situaţie, atunci acţiunea de constatare a caracterului abuziv se respinge fără a se mai analiză fondul pretenţiei.
Uluitor, instanţa descoperă că, în comparaţie cu varianta în română, varianta în franceză a speţei RWE Vertrieb şi, respectiv, a Directivei 93/13, utilizează sintagma «normă imperativă». Variantele în română utilizează sintagma «normă obligatorie».
Deşi, din perspectiva limbajului comun, nu pare a exista vreo diferenţă între cele două sintagme, în realitate nu tot ceea ce este obligatoriu este şi imperativ.
O normă imperativă este impusă de lege şi se aplică părţilor indiferent de voinţa lor. O normă supletivă se aplică părţilor numai dacă nu au îndepărtat-o expres de la aplicare. Norma supletivă poate să devină obligatorie între părţi, dar numai pentru că părţile au transpus-o în contract (sau au lăsat contractul cu lacune, pe care normă supletiva este menită să le acopere).
Diferenţa de tratament juridic dintre cele două categorii de norme este uriaşă – norma imperativă înlătură analiza caracterului abuziv, în timp ce norma supletivă nu înlătură o astfel de analiză.
Or, nominalismul monetar este o normă supletivă – o spun atât CJUE în speţa Andriciuc, cât şi CCR, în decizia 62/2017 (prin care s-a declarat neconstituţională legea conversiei creditelor în valută exotică).
Dacă este aşa, atunci nominalismul monetar nu poate justifica majoritatea covârşitoare a hotărârilor curţilor de apel care au respins acţiunile de îngheţare a cursului”.
Autorii întrebărilor preliminare pentru CJUE insistă în această comparaţie, cerând CJUE să explice care este sensul corect: cel din traducerea franceză sau cel din traducerea românească?
Cele trei întrebări transmise de instanţa clujeană CJUE sunt:
„1. Art.1 pct. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul în care nu se opune că o clauză contractuală care preia o normă supletivă de la care părţile puteau derogă, dar în concret nu au derogat pentru că nu a existat nicio negociere asupra ei, aşa cum este în cazul concret analizat clauza care impune restituirea creditului în aceeaşi monedă străină în care creditul a fost acordat, să fie analizată din perspectiva caracterului abuziv?
2. În contextul în care, la acordarea creditului în monedă străină, consumatorului nu i-au fost prezentate calcule/predicţii cu privire la impactul economic pe care o eventuală fluctuaţie a cursului de schimb îl va avea cu privire la obligăţiile totale de plată din contract, se poate susţine cu temei că o astfel de clauză, de preluare în întregime a riscului valutar de către consumator (în temeiul principiului nominalismului), este clară şi inteligibilă şi că profesionistul/banca şi-a îndeplinit cu bună credinţă obligaţia de informare a co-contractantului său, în condiţiile în care gradul maxim de îndatorare al consumatorilor impus de către Banca Naţională a României a fost calculat prin raportare la cursul de schimb de la data acordării creditului?
3. Directiva nr. 93/13/CEE şi jurisprudenţa dezvoltată în baza ei, precum şi principiul efectivităţii se opun ca, subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze privind suportarea riscului valutar, contractul să continue nemodificat? Care ar fi modificarea posibilă pentru înlăturarea clauzei abuzive şi respectarea principiului efectivităţii?”
Motivarea celor trei întrebări trimise CJUE arată că dosarul se află pe rolul Tribunalului Cluj, fiind deschis împotriva Volksbank, preluată între timp de Banca Transilvania.
Reclamanţii au contractat de la Volksbank România, în anul 2006, suma de 90.000 de lei, la o rată a dobânzii curente de 7,75% pe an şi DAE de 8,42 %. Conform scadenţarului, costurile totale ale creditului în lei se ridicau la 114.533,71 lei.
Sursa citată arată: „În cursul anului 2008, reclamanţii au încheiat convenţia de credit (…) în valoare de 65.000 de franci elveţieni (CHF) cu o rată a dobânzii curente de 3,99% pe an şi cu DAE 7,02% pe an. La data încheierii convenţiei de credit, valoarea francului elveţian era de 2,4481 lei.
Reclamanţii au menţionat că, în cursul anului 2008, banca a fost cea care le-a sugerat să transforme creditul din lei în franci elveţieni, întrucât dobânda este mult mai mică şi mai puteau obţine suplimentar o sumă.
„Reclamanţii nu aveau nici un interes special pentru a solicita un credit în franci elveţieni, de vreme ce nu realizau venituri în aceasta monedă şi nu cunoşteau nimic despre această monedă”, arată motivarea. Potrivit acesteia, reclamanţii susţin că nu au obţinut concret suma împrumutată în franci elveţieni, ci au fost determinaţi prin promisiuni avantajoase să semneze documentele de refinanţare a creditului în lei, printr-un nou credit în franci elveţieni, şi să restituie creditul în această monedă străină. Leul s-a devalorizat, însă, în raport de CHF cu peste 100%, în numai trei ani, ulterior încheierii creditului”.
Autorii documentului citat subliniază, printre altele, că banca nu şi-a respectat obligaţiile de informare, consiliere, avertizare anterior transformării creditului din lei în CHF, creându-se astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Sursa citată arată: „Contractul le-a produs numeroase consecinţe negative, având în vedere:
– neinformarea consumatorilor reclamanţi asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari;
– imposibilitatea reală a reclamanţilor de a negocia conţinutul acestei clauze care obliga la restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, fiind constrânşi prin modalitatea încheierii contractului de credit la acceptarea acestuia aşa cum a fost prestabilit;
– obţinerea de către bancă a unui câştig injust contra principiului echităţii şi bunei-credinţe, principii ce trebuie să guverneze relaţiile contractuale”.
Tribunalul a admis în parte acţiunea judecătorească, fiind însă respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor privind stabilizarea cursului de schimb valutar la valoarea de la data semnării convenţiei.
Tribunalul a considerat astfel că, din datele dosarului, nu reiese că pârâta avea suficiente informaţii pentru a le oferi reclamanţilor cu privire la riscul valutar la care se expun, de natură a dezechilibra în viitor executarea contractului. Nu reiese din probele administrate nici reaua-credinţă a băncii cu privire la inserarea unei astfel de clauze care stabileşte că restituirea creditului se face în moneda în care a fost acordat creditul, subliniază motivarea.
Atât reclamanţii, cât şi banca au declarat apel împotriva acestei hotărâri, căile de atac fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Cluj la data de 18.05.2018.
Printre altele, documentul citat subliniază că unele instanţe au apreciat că plasarea riscului valutar exclusiv în sarcina unor consumatori care îşi obţin veniturile în lei dovedeşte că profesionistul s-a pus la adăpost de orice posibilă pierdere, conservând valoarea de cumpărare/piaţă a ratelor de achitat, teză care corespunde perfect configuraţiei valorismului, aflat în antiteză cu nominalismul. Acest argument porneşte de la ideea că acordarea creditelor în valută nu este altceva decât o indexare convenţională prin care se urmăreşte menţinerea în timp a valorii reale a obligaţiilor. Acest mecanism, specific valorismului, derogă de la nominalismul legal supletiv şi ar trebui să facă inutilă invocarea acestuia, arată sursa citată.
Aceasta menţionează că, pe parcursul procesului, s-a arătat că nu toate băncile care operează în România au oferit produse în franci elveţieni, acestea dispărând după ce francul s-a apreciat faţă de leu, dovadă că politica băncilor de a propune astfel de oferte la un moment dat a ţinut doar de o speculaţie conjuncturală: „În concluzie, după analiza detaliată a tuturor acestor etape, s-a reţinut caracterul abuziv al clauzei care obligă consumatorul să restituie orice plată efectuată în vederea rambursării creditului în moneda în care a fost acordat creditul”.
În acest context, în timpul soluţionării apelurilor, curtea a pus în discuţia părţilor, din oficiu, necesitatea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.
