Demersul înalţilor prelaţi catolici în problema Arhivelor confesionale şi noile realităţi istorice româneşti
Neţinând cont de noile realităţi istorice de după anul 1948, când comunităţi întregi româneşti au părăsit catolicismul şi generaţiile care au urmat nu şi-au mai pus problema întoarcerii la catolicism nici chiar în libertatea de după 1989,
Neţinând cont de faptul că arhivele fostelor comunităţi greco-catolice ale părinţilor şi moşilor celor de astăzi, ortodocşi, al cărui număr se ridică la ordinul milioanelor, aparţin şi acestor milioane de oameni,
Neţinând cont de perspectiva ca odată cu posibila “retrocedare” către catolici a arhivelor istorice, de stare civilă la urma urmei, precum şi alte documente create de strămoşi, bunuri comune ale tuturor confesiunilor şi etniilor de astăzi, va crea o stare de tensiune interconfesională şi interetnică deosebit de dăunătoare climatului de stabilitate statală şi naţională,
Neţinând cont de faptul că nu se mai poate porni de la o realitate socială şi de la o nedreptate a anilor 1948-1950 fără a comite o nedreptate şi mai mare adusă generaţiei prezente, prin privarea de memoria istorică, de documentele părinţilor şi strămoşilor reprezentanţilor acestei generaţii, care nu este dispusă să fie victimă juridică, morală şi culturală nici chiar a unor idealuri ce aparţin acelor ani, deşi regretă acea nedreptate comunistă şi faptul că mulţi clerici greco-catolici au suferit grele închisori comuniste, ca şi unii clerici ortodocşi,
Neţinând cont de faptul că instituţia Arhivelor Naţionale nu a fost şi nu este duşmanul acestor documente şi nu le ţine în “prizonierat”, ci le-a ocrotit şi conservat cu sfinţenie ca pe nişte valori adevărate ale istoriei naţionale, chiar în momente grele, când unii ierarhi ortodocşi de la 1948-1950 nu le-au dorit aceste arhive, nici măcar nu au vrut să le preia (cazul marelui şi importantului Fond arhivistic Mitropolia greco-catolică de Alba Iulia şi Făgăraş, salvat de Arhive de la pieire),
Neţinând cont de faptul că retrocedarea către catolicii maghiari din Transilvania a unor fonduri arhivistice care privesc pe urmaşii iobagilor fără drepturi politice şi naţionale, situaţie impusă inclusiv de starea catolică din Dieta Transilvaniei secole la rând, va duce la crearea unei perpetue stări de conflict interetnic,
Neţinând cont de opinia unor reprezentanţi de seamă ai spiritualităţii româneşti de astăzi, de diferite confesiuni şi credinţe, care s-au exprimat deja că locul acestor documente este în nobila instituţie a statului român, care este Arhivele Naţionale, şi oricând cultul catolic poate apela la copii autentificate, după nevoie, la această instituţie,
Neţinând cont de faptul că statul actual nu perpetuează abuzuri şi nedreptăţi ale regimului comunist, ci gestionează o realitate istorică al cărui sens este deja altul, de vreme ce milioane de români nu s-au mai întors la religia catolică, şi că aceşti români s-ar considera profund nedreptăţiţi dacă s-ar face abstracţie de ei în numele unei nedreptăţi de cândva, şi de care nu pot fi culpabilizaţi, cum se insinuează,
Neţinând cont de faptul că nu se pot face presiuni asupra instituţiei prezidenţiale într-o problemă gravă care ţine de dezbaterea publică a milioane de oameni din România, mai ales în contextul extrem de sensibil în care rolul reprezentanţilor Bisericii catolice maghiare din Transilvania este bine cunoscut, atât cel pozitiv, cât şi cel negativ în istoria românilor,
Neţinând cont de faptul că românii din Transilvania au deja o conştiinţă istorică şi căreia, cu toate bunele intenţii, nu i se poate spune decât la prezent, nu şi la trecut, că “Biserica Catolică nu poate fi catalogată ca fiind a <maghiarilor> sau a < românilor>”,
Neţinând cont de faptul că statul a susţinut cu o importantă sumă de bani publici biserica pentru a atesta calitatea de cetăţean a botezatului pentru a-l lua la oaste, de exemplu, până la 1895 când statul austro-ungar a introdus registrele de stare civilă,
Conferinţa Episcopilor Catolici din România a solicitat recent preşedintelui României “retrocedarea” arhivelor confesionale “către proprietarii de drept” ai acestora.
Opinia publică din România – cu tot respectul cuvenit acestor înalţi prelaţi, precum şi întregii Biserici Catolice – are dreptul şi datoria să se exprime într-o asemenea problemă majoră pe care societatea trebuie să o rezolve cu maximă responsabilitate, fără presiuni, fără resentimente şi culpabilizări nedrepte şi ţinând cont de realitatea actuală a societăţii româneşti. Drept urmare actul de justiţie al Curţii Constituţionale de a respinge legea modificării Legii Arhivelor este un act binevenit şi just care sancţionează pe drept o hotărâre dubios de pripită a Camerei Deputaţilor din Parlamentul României, care, dacă ar fi avut undă verde, ar fi lezat demnitatea a milioane de români şi ar fi avut consecinţe grave, pe termen lung, asupra vieţii noastre naţionale.
Vasile LECHINŢAN
