Deputat îngropat în staulul oilor

 

GAZETA vă prezintă povestea neromanţată a unuia dintre cei mai celebri deputaţi pe care i-a avut Maramureşul: Ioan Tibil

 

La 60 de ani de la începutul mascaradei, nu se ştie încă cu exactitate nici măcar locul în care a fost înmormântat cel care a gândit unul dintre cele mai ample proiecte de infrastructură din Maramureşul interbelic, a participat la Marea Unire şi a refuzat trădarea idealului de libertate.  

Început de noiembrie şi de campanie electorală. La orele amiezii, uliţa din Finteuşu Mare e pustie. Singurele chipuri pe care le zăreşti sunt cele ale candidaţilor lipiţi pe gardurile de lemn sau pe stâlpi. Dintr-un radio vechi, o voce baritonală vorbeşte grav despre votul uninominal şi importanţa istorică a zilei de 30 noiembrie. Primele alegeri post-revoluţionare în care ne alegem reprezentanţii în Parlament prin acest sistem de vot.

Înainte ca vocea baritonală să vorbească de proiectele candidaţilor în domeniul infrastructurii, cotim pe un drum de ţară, din care se desprinde, din dreptul unui pod de lemn, o altă uliţă bătătorită. „E drumul lui Tibil”, explică, gesticulând, Morariu Nistor, de pe bancheta din faţă a maşinii. „Şi unul dintre cele mai importante drumuri ale Maramureşului interbelic, vedeţi, încă de atunci era actuală tema cu infrastructura”, glumeşte bătrânelul. Până să termine explicaţiile legate de drumul ce trebuia să asigure legătura cu Şomcuta Mare, oprim în faţa unei case. Lângă scări, zărim un zid ciudat, ce pare „lipid” de casa veche. „Aici era, pe vremuri, beci. Aici s-a ascuns ani buni Ioan Tibil, deputatul nostru din Posta. A fost deputat în Parlamentul României şi prieten cu Petru Groza, participant la Marea Unire. Probabil, unul dintre ultimii deputaţi din Maramureş ales prin vot uninominal”.

Pe străduţele din satul Posta (comuna Remetea Chioarului), nu găseşti om care să nu fi auzit de „doctorul Tibil” sau „deputatul Tibil”. Familia „Tibililor” era una înstărită, dar „nu chiaburi”, cum precizează bătrânii. Erau oameni învăţaţi, de omenie, „oameni mari”. Ioan Tibil a studiat dreptul şi era doctor „nu în femei, sau în plămâni, ci în drept”, iar fratele său, Augustin, avea o bancă în Şomcuta Mare.

După Marea Unire, Tibil a intrat în rândurile liberalilor şi, prin 1938, vorbea de la tribuna Parlamentului despre speranţa că „vin americanii” şi despre flagelul comunist, care trebuie stopat. Nimeni nu ştie cu exactitate câte mandate a câştigat Tibil, dar sătenii sunt convinşi că e vorba de cel puţin două: „Un drum ca şi drumul lui Tibil nu poate fi terminat într-un mandat”, argumentează Morariu Nistor, bătrânul care ne însoţeşte.

Datorită prieteniei cu Petru Groza, se spune că Tibil ar fi fost solicitat să rămână la putere şi după interzicerea partidelor. Unii spun chiar că ar fi plecat la una din fabricile patriei, aflate sub oblăduirea tovarăşului Groza. Numai că s-a întors după nici o lună acasă, convins că nu poate fi niciodată compatibil cu sistemul comunist. Aşa a început teroarea, care a ţinut vreme de nouă ani. Tibil a plecat, într-o zi, spre pădure şi, de atunci, sătenii nu l-au mai văzut. Au auzit doar că s-ar ascunde ba între lăzile de mere ale nepotului său, Valer Tibil, fost primar, ba la nişte prieteni în Hideaga, ba prin Finteuşu Mare.

Toma Jurju, un bătrânel de 86 de ani care locuieşte în apropiere de casa în care s-a ascuns, pe vremuri, Tibil, povesteşte că: „am vrut să cumpăr nişte fructe de la Valer, nepotul lui. Da’ n-o vrut să-mi deie merele, numa’ să le văd şi, apoi, să-i spun cât îi dau pe ele. Soţia era dusă pe câmp la pănuşi şi m-am dus să le văd. M-am uitat în şură, nu erau. M-am uitat pă livadă, nu erau. M-am gândit c-or fi în beci. Mă duc la pivniţă şi nu apuc să cobor ,că aud un sforăit. Am gândit că-i ceva şobolan acolo, da’ era Tibil. Când o venit nevasta, i-am spus ce-am păţât, da’ am văzut că ea întoarce capu’ încolo şi nu zâce nimic. Ea o ştiut, da n-o putut recunoaşte, că era mare pericol”.

Jurju spune că, printr-o altă întâmplare, s-a auzit că Tibil s-ar ascunde în casa nepotului său. Era nunta nepoatei lui Tibil şi deputatul a fost ascuns în fân. Câţiva nuntaşi ar fi văzut că, pe înserate, cineva duce o farfurie de mâncare în sinalău, dar n-au bănuit nimic. Numai că unul dintre nuntaşi, Văsălica Broichii, puţin ameţit de băutură, s-a dus la culcare în fân şi s-a aşezat tocmai pe picioarele lui Tibil şi pe farfuria cu mâncare.

Degrabă, Tibil a fost dus în podul şurii, iar bătrânii spun că s-a mişcat o cărămidă din acoperiş, pentru ca deputatul liberal să vadă nunta nepoatei.

Nistor spune că bătrânul nu ieşea niciodată ziua şi îşi schimba tot timpul ascunzătoarea. N-a fost prins viu de securitate, pentru că avea un prieten, şef de post, la Satulung, care-i dădea de veste când se punea la cale vreun control.

La câteva case distanţă de vechea ascunzătoare, locuieşte Aurelia Tibil, nepoata deputatului. Nistor deschide portiţa de fier şi ne pofteşte înăuntru, explicând: „după gospodărie, vă puteţi da seama că nu erau oricine în sat”.

În prag, ne întâmpină o bătrânică ce spune, zâmbind, că are 74 de ani şi şi-a cunoscut bine bunicul: „O fost om de bază în parlament. O fost doctor. N-o făcut niciun rău la nime’ şi nici n-o uneltit împotriva regimului, numai atâta că era liberal”, povesteşte bătrâna.

Aurelia Nistor spune că deputatul a stat ascuns ani buni în beci, „mascat” de lăzile de cartofi şi mere: „luam câte o ladă şi, pe acolo, îi dădeam de mâncare. Venea securitatea şi mai întreba de el, dar noi tăt ziceam că nu ştim nimic. Pe el n-o avut cine să-l îngrijească. N-o fost căsătorit niciodată. Aşe că l-o îngrijit surorile şi noi. Dar în ultima vreme, prin 1956, s-o îmbolnăvit rău. Era şi bătrân, avea vreo 70 de ani şi o paralizat. Un an şi jumătate o stat în beci, paralizat”.

Apoi, prin toamna anului 1957, bătrânul s-a prăpădit. Rudele i-au trimis vorbă lui Augustin Cardoş, o rudă din Finteuş, să vină de urgenţă, să-l înmormânteze.

Gusti şi-a trimis nevasta la părinţi, în vizită, a dat fuga la cooperativă, să cumpere nişte pânză şi a fugit spre Posta.

L-au pus pe Tibil într-un „lădoi”, au bătut cuie de lemn, să nu facă zgomot şi au săpat o groapă lângă staulul oilor. Au turnat pământ încet, dintr-o coşarcă, să nu trezească vecinii şi au fugit rapid pe la casele lor.

Soţia lui Augustin Cardoş, Maria, a aflat abia după „înmormântare” de moartea lui Tibil. Spune că, luni bune, se speriau până şi de o muscă.

De fapt, soţul ei a avut cel mai mult de suferit din cauza culorii politice a lui Tibil. În fiecare duminică, când ceilalţi săteni se pregăteau de biserică sau rugăciune, el trebuia să meargă pe calea ferată, spre Şomcuta. La ora 10, avea întâlnire cu securiştii şi trebuia să dea „raportul” în cazul Tibil.
A fost bătut, hărţuit, umilit, iar casa lor a ajuns, din „fruncea” Finteuşului, bătaia de joc a comuniştilor: „îl băteau de-l rupeau. Gusti, până o murit, o avut frică de tăt ce însemna poliţie şi consiliu popular. Nici la primărie nu mergea niciodată singur. Nouă ani l-o tăt hărţuit. Casa asta ce-o vezi aci o fost cea mai batjocorită în sat. N-o fost nicări loc să facă primărie şi o făcut comitet provizoriu aici. Aici o fost primăria. Veneau oamenii ca la primărie, aici. Tot ce-o fost acte legate de casa asta s-o distrus. Şi ţin minte că făceau orice, să ne batjocorească. Soacra mea o făcut plăcintă odată şi o venit securiştii şi-o scuipat pă plăcintă. Veneau tăt la două săptămâni, să-l caute pe Tibil. Întrebau: unde-i hoţul? O împlântat şi săbii în sacii de grâu şi-n fân, că o gândit că-i acolo. Bărbatu-meu se temea de câte ori auzea maşină în sat. Când se odihnea după amiază, mă punea să mă duc în ogradă, să mă uit din măr, dacă nu vine ceva maşină în sat. Pă atunci, nu umblau maşini şi, de vinea una, erau securiştii. Zicea: dacă auzi maşină, trezeşte-mă, să fug. Să temea că a fi arestat. Noi aşe aşteptam, cum aşteaptă porcu, cuţâtu”.

Într-o zi de toamnă, cam la un an de la înmormântare, pe când se întorceau de la câmp, soţii Cardoş au auzit că-i caută securiştii. Unul dintre cei care au participat la „înmormântarea” lui Tibil a „turnat” totul la securitate.

Bătrâna îşi aminteşte că: „în dreptul unui avocat, o zis hăi, Mărie, stai înaintea boilor, că mă bag până la domnu’ ieste”. Avocatul i-a spus că, în Constituţie, nu scrie că e interzis să îngropi oameni politici, aşa că, prin lege, nu i se poate întâmpla nimic. Singurele variante erau: „ori să-l puşte, ori să scape”. În curte, îi aşteptau securiştii: „O întrebat dacă el l-o îngropat pe Tibil şi o zis că da. Şi l-o mai şi împins, să pice”.

Se zice că, iniţial, rudele n-au vrut să recunoască faptul că ştiu unde a fost îngropat Tibil, dar securiştii le-au indicat exact locul şi i-au pus să sape.

În acelaşi mod, au fost chemaţi de urgenţă şi nepoţii care l-au ascuns. Aurelia Tibil povesteşte că a crezut că va ajunge la puşcărie: „eram pă câmp şi ne-o chemat mama, să vinim acasă. Am gândit că ne duce pă tăţi. Io nu m-am apropiat de sicriu, numa’ l-am văzut tăt albu. Apoi, ne-o chemat în casă, să dăm declaraţii. Am scris şi io, da’ declaraţia mea o rupt-o pă loc”. Norocul rudelor a fost că unul dintre miliţieni cunoştea familia şi i-a sfătuit să dea cu toţii vina pe sora lui Tibil, Veronica, care avea vreo 80 de ani. Au dat toţi cu subsemnatul, că numai bătrâna ştia despre înmormântare şi au scăpat.

Securitatea a dat ordin să se sape o groapă şi Tibil să fie îngropat în cimitir, rapid, fără „mizilicuri” gen: cruce sau slujbă de înmormântare. Aurelia Tibil povesteşte că: „tata s-o dus să-i sape groapa şi mama l-o dus cu caru’ la groapă. L-o băgat acolo, fără cruce, fără popă”.

Astăzi, nici măcar familia nu mai ştie unde e înmormântat cu exactitate Tibil, deşi, de câteva zile, în curtea bisericii-monument istoric stă o cruce pe care scrie „Tibil Ioan”. De fapt, familia a schimbat crucea lui Valer Tibil şi, pentru că „nu-i bine să aduci acasă cruci ori să le arzi”, i-a pus o cruce deputatului. Deşi a fost unul dintre cei mai apreciaţi deputaţi maramureşeni din toate timpurile, Tibil n-are nici măcar o troiţă sau un monument care să-i poarte numele şi, multă vreme, n-a avut nici cruce.

Coborâm treptele care duc spre bisericuţă şi ne întoarcem pe uliţa prăfuită, la fel de pustie. Singurele chipuri pe care le zăreşti sunt tot cele ale candidaţilor lipiţi pe gardurile de lemn sau pe stâlpi. Dintr-un radio vechi, aceeaşi voce baritonală continuă să vorbească grav despre votul uninominal şi despre importanţa istorică a zilei de 30 noiembrie. Primele alegeri post-revoluţionare în care ne alegem reprezentanţii în Parlament prin acest sistem de vot. În urmă, în spatele unei porţi de lemn, sub o cruce veche şi „reciclată”, stă undeva, înmormântat fără slujbă, probabil ultimul deputat ales prin vot uninominal în Maramureş.

Ioana Lucăcel