Cronica demimondenă
DESPRE LUMINĂ
Atît cartea de poezie lui Moise Ciorba, „Descîntec pentru trandafiri albaştri”, cît şi volumul de poeme al lui Nicu Moraru, „Ispite, vindecări, lumini” au apărut cu sprijinul Filialei interjudeţene a Nevăzătorilor Bihor-Sălaj, sub îngrijirea lui Gheorghe Vidican şi avîndu-l ca lector de carte pe Ioan Moldovan, redactorul şef al revistei „Familia”. Asta după ce, exact în urmă cu un an, a fost tipărită o antologie din literatura nevăzătorilor, cuprinzînd autori premiaţi la festivalul-concurs „Paşii profetului”, care are loc, anual, la Oradea.
Strădania aceasta e de tot lăudabilă deşi nu putem vorbi, evident, aci, de literatură „mare”. Un comentariu aruncînd în joc abisalităţi şi sunete secunde ori apropieri de nume mari ale poeziei ultimilor ani ar arunca în derizoriu nu doar acest text, ci şi poemele puse în discuţie. Cu toate că un handicap nu valorizează literar, cele două volume reprezintă o arheologie sentimentală la care noi, ceilalţi, normalii (din fericire?) nu avem acces. A scrie despre trandafirii albaştri pare, din partea unui om care nu percepe lumina, o revanşă şi o provocare. Orbiţi de o lumină ce nu ne aparţine, ceea ce noi putem trăi doar în imaginar pentru Moise Ciorba pare a fi pură realitate. Cred că orbii au nevoie de mai puţină imaginaţie decît noi, ceştilalţi. De multe ori, luptîndu-te cu imaginarul, poţi trăi plinătatea simţurilor cu care ai fost dăruit ca pe un imens handicap.
„Lumina care doare nu-i lumină”, notează într-un „Descîntec” Moise Ciorba, „E întuneric pervertit/ La masa aşternută pentru cină/ La ceas cînd nimeni n-a venit.// Şi totuşi întunericu-i lumină”. „Scriu un Rug, cioplesc o Mare/ Plăsmuind lumini stîngace” sună două versuri din „Arde gîndul”. De fapt, obsesia luminii străbate toate poemele lui Moise Ciorba. E, în acelaşi timp, cuvîntul-obsesie şi termenul-descătuşare. E închipuirea şi dorinţa. Consumîndu-se în sine, fixaţia luminii are şansa, în şirele poetului, de a se întîlni cu sine însăşi deplin. E unul din rarele cazuri în care imaginarul pare a-şi fi suficient sieşi, în care un lucru dorit, imaginat, gîndit, să se construiască din propria dorinţă. Fără a deveni solemni, putem afirma că e în asta o şansă a celor lipsiţi de şansă. Doar celor-care-văd imaginaţia le poate juca feste.
„Utilizînd şi el formele tradiţionale ale poeziei, circumscrise disciplinei compoziţionale şi formale, Moise Ciorba a scis o poezie de delicate melancolii vesperale şi autumnale, ori de nelinişti încărcate de premoniţii letale” crede Ioan Moldovan. Nu ştiu cît această disciplină compoziţională ţine de formaţia culturală şi cît de nevoia de muzicalitate, cu toată ordinea pe care o pune ea în gîndul poetic. Primul lucru pe care-l observi la versurile unui nevăzător este tocmai această rigoare, acestă muzicalitate a versurilor, această nevoie de a pune măsură într-un univers, pentru el, înainte de toate al sunetelor. Nevoia de a ordona zgometelei existenţei care îl înconjoară. Chiar şi atunci cînd versurile au un nefiresc anacronic, suprinde muzicalitatea lor:
„Din moarte pînă-n moartea viitoare,
M-am răstignit în floarea de cireş
S-adorm puterii semnul de-ntrebare
Din rodul ce n-a dat şi nu greş.”
Nici Nicu Moraru, în „Ispite, vindecări, lumini” nu se desparte de tema luminii şi de cadenţa versului. Deşi fără ştiinţa versului pe care a avut-o Moise Ciorba, el introduce în poemele sale o variantă mai subtilă a luminii: umbra. „Cînd umbra mea a apărut/ un gol în viaţă s-a umplut./ Şi soarele mi-a răsărit/ din asfinţit”. Unele dintre poemele cuprinse în volum poartă tiltluri gen: „Lumină”, „Din raze”, „Nocturnă”, ca pe un soi de caleidoscop vizual utilizat cu o fireştenie stranie.
Ruptă de mode şi timp, poezia nevăzătorilor e un mic triumf al luminii. Născută din obsesii, chiar aşa, fără mare valoare literară, citită atent ea poate explica propriile neputinţe şi, de ce nu, obsesia întunericului şi dorul de haos al celor pentru care soarele răsare normal, şi nu „din asfinţit”.
Miron Beteg
