Întrebată în mai multe rânduri despre situaţia din locurile de deţinere din ţara noastră, în contextul unor manifestări zgomotoase de nemulţumire a condamnaţilor, situaţie care a constituit şi obiectul a mai multor decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care a condamnat România la despăgubiri pentru că nu asigură condamnaţilor condiţii decente de viaţă, aceasta a recunoscut că puşcăriile sunt supraaglomerate, că edificarea unor penitenciare este o măsură deloc ieftină şi care necesită timp, aceasta a exclus de plano instituirea unor măsuri de clemenţă, adică a amnistiei şi a graţierii.
Dacă, potrivit legislaţiei penale româneşti, amnistia este o măsură mai radicală, stingând caracterul penal al faptei, deci înlătura răspunderea penală, graţierea este un procedeu mai limitat având ca efect neexecutarea pedepselor aplicate sau reducerea acestora. Graţierea poate fi colectivă, când este editată de Parlament, fiind aplicabilă la toţi condamnaţii ce se află într-o asemenea situaţie şi individuală, atunci când reprezintă efectul deciziei şefului statului, deci a preşedintelui ţării.
Cel care beneficiază de amnistie poate refuza aplicarea acesteia pentru a dovedi că este nevinovat. Acesta este exonerat şi de răspundere civilă, în cazul în care instanţa constată că nu a comis fapta ce i se impută. Ţin să amintesc că atunci când preşedintele Iliescu l-a graţiat spre finele ultimului său mandat pe Miron Cozma, la presiunile şi insistenţele premierului Adrian Năstase a emis un decret de revocare a graţierii. Acesta a fost contestat în instanţă de condamnat, a avut câştig de cauză şi ”luceafărul huilei” şi-a recâştigat libertatea. Spre meritul lor, instanţele noastre nu se sperie nici de decretele prezidenţiale chiar dacă un recent sondaj de opinie a demonstrat cât de puţină încredere au românii în justiţie, în general.
Revenind la declaraţiile doamnei Prună, Ministrul Justiţiei, aprioric, nu se poate respinge o măsură de clemenţă. Promovarea unui act normativ în această direcţie nu ar încuraja corupţia. Cei condamnaţi pentru corupţie au suferit pedepse mari, deci nu ar beneficia nici de amnistie şi nici de graţiere. De asemenea, de obicei, cei vinovaţi de fapte săvârşite cu violenţă, omoruri nu le sunt incidente astfel de măsuri. În consecinţă, cel puţin pe termen scurt, amnistia şi graţierea ar decongestiona penitenciarele, ceea ce nu este puţin lucru.
Şi în această privinţă lucrurile trebuie abordate cu înţelepciune şi calm şi nu în spiritul unor confruntări permanente între puterile din stat, în special între Parlament şi administraţia centrală, lucru subliniat şi de Curtea Constituţională nu de prea multă vreme. Orice proiect de lege mai important trebuie supus dezbaterii, dar acest lucru nu trebuie să reprezinte un exerciţiu formal, ci o încercare de a îmbunătăţi efectiv propunerea de act normativ. Să încercăm să nu fim ispitiţi de un exerciţiu formal al democraţiei, adică dezbaterea publică, şi să învăţăm principiile efective pe care le presupune existenţa societăţii într-un stat de drept. Să nu uităm că nici în perioada interbelică, până în 1938, când s-a instalat dictatura regală, democraţia românească a comportat multe insuficienţe, iar din 1989 şi până acum, la scara istoriei, acesta este un interval de timp relativ scurt şi situaţia se poate îmbunătăţi în continuare.
Să revenim la hotărârile de condamnare a României către CEDO pentru condiţiile de trai în penitenciare. Acestea sunt cu siguranţă incomparabil mai bune ca înainte de 1989, condamnaţii precum şi cei din arest preventiv au televizoare, săli de gimnastică, cărţi, reviste, ziare, pot să scrie şi cărţi. Nu este suficient acest lucru şi ar trebui să ne gândim la mai mult, dar nu cred că doamna ministru în mandatul său limitat mai are timp pentru a face multe în această direcţie.
Să pornim de la premisele enunţate de doamna Raluca Prună. Deţinuţii nu sunt, în primul rând, puşcăriaşi, ci cetăţeni ai ţării noastre şi orice ameliorare a condiţiilor de detenţie este un câştig pe plan social şi uman. Să nu uităm că privarea de libertate reprezintă prin ea însăşi o imensă suferinţă, care este necesar să fie umanizată, fiindcă scopul deţinerii este corectarea conduitei condamnatului şi nu atât revanşa societăţii faţă de cel care a greşit.
Adrian Man
