DREPTATE EUROPEANĂ PENTRU ROMÂNI (I)
În condiţiile în care un număr din ce în ce mai mare dintre membrii comunităţii internaţionale doresc să aibă deschisă calea unui recurs internaţional în faţa instanţelor internaţionale, intenţia autorilor este ca prin informaţiile publicate mai jos să vină în spijinul specialiştilor, dar şi al cetăţenilor, pentru ca aceştia să se poată adresa cu şanse cât mai mari acestor instituţii.
Ca stat european, România este legată printr-o serie de valori comune de celelalte state ale continentului, membre ale Consiliului Europei. Intrarea României în clubul democraţiilor europene, prin dobândirea, de către aceasta, a statutului de membru al Consiliului Europei la data de 7 octombrie 1993, a întors definitiv pagina de istorie a comunismului totalitar din România. După dobândirea calităţii de membru al Consiliului Europei, România şi-a asumat toate drepturile şi obligaţiile din acest statut. În cadrul Curţii Europene a Drepturilor Omului, care îşi desfăşoară activitatea sub egida Consiliului Europei, România, ca şi celelalte state membre, este reprezentată de un judecător român, membru al Curţii Europene a Drepturilor Omului. În prezent, judecătorul din partea Statului Român, membru al CEDO, este prof. Univ. dr. Corneliu Bârsan.
Din 7 octombrie 1993 şi până în prezent, România a ratificat peste 50 de instrumente juridice internaţionale, adoptate sub egida Consiliului Europei. Cele mai importante sunt: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale precum şi cele 11 protocoale adiţionale care o modifică şi o completează; Convenţia culturală europeană; Carta europeană a autonomiei locale; Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor degradante; Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale; Carta socială europeană.
Activităţile desfăşurate de Consiliul Europei au în centrul lor respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi organul judiciar instituit prin aceasta, sunt cele mai importante instrumente şi mijloace prin care Consiliul Europei îşi duce la îndeplinire principalul scop al activităţilor sale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului are sediul la Strasbourg, în Franţa, la Palatul Drepturilor Omului. Ea funcţionează permanent, fiind organul judiciar european ce are sarcina să protejeze drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a desemnat o procedură judiciară care este unică în lume şi care permite persoanelor fizice să introducă acţiuni împotriva guvernelor dacă acestea consideră că au fost victimele unei violări a vreunui drept sau a unei libertăţi garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi s-a dovedit a fi cea mai bună formulă instituţională pentru promovarea şi salvgardarea la scară internaţională a drepturilor fundamentale prevăzute în cadrul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Curtea Europeană este, deci, organul judiciar creat prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, fiind prima jurisdicţie internaţională de protecţia drepturilor fundamentale ale omului.
Ca şi în cazul Consiliului Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are două limbi oficiale, engleza şi franceza. Astfel, procedura Curţii se desfăşoară într-una din cele două limbi, însă actele oficiale ale Curţii vor fi traduse în ambele limbi oficiale. De asemenea, prin grija Înaltelor Părţi Contractante, principalele documente emise de Curte precum hotărârile, avizele consultative, sunt traduse în limbile oficiale ale statelor respective. În ceea ce priveşte plângerile în practică, ele pot fi introduse şi în limba oficială a resortisantului, întrucât, aşa cum am arătat, serviciul de Grefă este asistat de secretari juridici care sunt cetăţeni ai Înaltelor părţi Contractante (statele membre ale Consiliului Europei-n.n.) şi care cunosc limba oficială a statelor respective, precum şi sistemele legislative. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are şi o unitate specializată de traducere, care contribuie şi ea la buna desfăşurare a activităţilor Curţii.
Condiţii de admisibilitate a cererii
Pentru ca o cerere să fie declarată admisibilă şi astfel, Curtea să poată examina pe fond problema în speţă, trebuie îndeplinite trei condiţii:
1. Să existe o violare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
2. Să fie epuizate toate căile de atac interne
3. Să nu fi decăzut din termenul de 6 luni.
1. Să existe o violare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
Curtea poate cerceta numai plângeri referitoare la drepturile enumerate în Convenţie şi Protocoalele adiţionale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este o instanţă de apel împotriva hotărârilor instanţelor naţionale şi nu poate anula sau modifica deciziile lor. Nu se poate interveni direct pe lângă autoritatea de care partea se plânge. Curtea poate fi sesizată cu privire la probleme ce ţin de responsabilitatea unei autorităţi publice (legislatură, administraţie, instanţe de judecată, etc.) din unul din aceste state. Curtea nu poate cerceta plângeri împotriva persoanelor fizice sau a organizaţiilor private. Plângerile trimise spre soluţionare Curţii trebuie să fie făcute împotriva unui stat – Înaltă Parte Contractantă, care a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale. Sesizările făcute împotriva unui stat trebuie să se refere numai la evenimente posterioare ratificării, de către acel stat, a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Plângerea trebuie să se refere la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar persoana care formulează plângerea trebuie să fie victima violării de cître un stat, care a ratificat Convenţia, a unui drept prevăzut în acesta.
2. Să fie epuizate toate căile de atac interne
Înainte de a sesiza Curtea, trebuie ca Reclamantul să fi încercat să-şi afirme dreptul ce i-a fost violat exercitând toate remediile în statul respectiv adresându-se tuturor autorităţilor juridice sau adminsitrative care ar fi putut rezolva cererea. Dacă însă, părţile se plâng de o decizie a justiţiei naţionale cum ar fi o condamnare sau o sentinţă, nu este necesar a se încerca să se redeschidă dosarul, după parcursul procedurilor normale de recurs. Părţile trebuie să folosească corect remediile disponibile şi se conformeze termenelor de prescripţie şi regululor procedurale. Dcă, de exemplu, recursul este respins deoarece a fost introdus prea târziu sau nu au utilizat procedura potrivită, Curtea nu va putea probabil examina cazul. Epuizarea căilor de atac interne se referă la exercitarea în mod obligatoriu a căulor ordinare de atac (calea de atac ordinară în dreptul românesc este apelul), iar nu şi la exercitarea obligatorie a căilor de atac extraordinare (căile de atac extraordinare în dreptul românesc sunt: recursul, recursul în anulare, recursul în interesul legii, contestaţii în anulare, revizuirea). Exercitatea căilor de atac extraordinare se va face deci în mod excepţional, partea putând introduce plângerea în faţa Curţii în termen de 6 luni de la epuizarea căilor de atac ordinare.
3. Să nu fi decăzut din termenul de 6 luni
După ce a fost pronunţată decizia de către cea mai înaltă instanţă de judecată sau autoritate competentă, părţile dispun de un termen de 6 luni pentru a se putea adresa Curţii. Dacă plângerea se referă la o hotărâre judecătorească, acest termen curge de la data deciziei finale pronunţată în procesul de recurs ordinar, iar nu de la data unui refuz ulterior de a redeschide dosarul. Dacă nu se trimit detalii ale plângerii părţilor chiar şi într-o formă sumară, în cele 6 luni, Curtea nu va putea să examineze cererea întrucât termenul de 6 luni este un termen de decădere, neexercitarea dreptului de a introduce plângerea în intervalul indicat duce la pierderea acestui drept.
Pot introduce plângeri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în calitate de reclamant atât statele Înalte Părţi Contractante, dar şi indivizii, persoanele fizice sau juridice având cetăţenia sau naţionalitatea unui stat semnatar al Convenţiei.
(Extras din volulmul „Curţi internaţioanle de justiţie” de Mădălina Voican. Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuţa)
