În tren am urcat fără nicio lețcaie în buzunar, dar am urcat, am urcat că nu aveam încotro, pentru că mort-copt, dar trebuia să ajung în seara aia, la ora șapte, la Teatrul Național din Cluj, pentru a-mi vedea premiera, un spectacol despre Leonard Doroftei, despre ultimul său meci, care a durat o săptămână întreagă. Am urcat fără nicio lețcaie la mine, după ce băusem toată noaptea, bându-mi toți verzișorii cu amicii mei actori din Iași, în speranța vană, de altfel, că poate, cândva, cine știe când, o să mă monteze și pe mine la Teatrul Național din Iași. O să mă monteze pe dracu.
Din cele șase compartimente în care m-am holbat, nici unul nu era liber și mi-am împleticit mai departe picioarele și privirile pe coridor, zgâindu-mă la toți călătorii care stăteau cuminți pe banchetele lor. În sfârșit, am zărit un loc liber în ultimul compartiment, la fereastră, lângă o bătrână cu o față atât de plouată că-ți venea să izbucnești în plâns când o vedeai sau s-o iei la fugă.
M-am așezat cum am putut lângă ea și mi-am tras gulerul deasupra gurii ca să nu umplu compartimentul ăla cu șmahul meu de bere. Dar cu ochii stăteam pe ușă, așteptându-mă dintr-o clipă în alta să intre nașul și să mă arunce naibii afară din tren. Mă dădeam de ceasul morții, nu altceva, așa cum stăteam cu capul întors spre ușă și ascultam clănțănitul pașilor pe coridor. Oare nu sunt ai nașului? Ceilalți oameni din compartiment se încinseră în hora unei discuții despre cât de scumpă s-a mai făcut în iarna asta întreținerea și cum oare naiba s-o plătești, când e așa de costisitoare?
M-am făcut la față ca detergentul când nașul își făcu apariția în vagonul nostru. Deocamdată, era departe, era tocmai în celălalt capăt al vagonului, în fundul coridorului, dar vocea lui răsuna limpede și în compartimentul nostru, adică tocmai în capătul ăstălalt al trenului. Stăteam ca pe mărăcini și îmi blestemam nesăbuința de a-mi bea și ultimul sfanț cu actorii ăia din Iași, care nu prea cred că se vor ține de cuvânt și că mă vor monta vreodată. Ar fi trebuit să am măcar atâta minte ca să nu-mi beau și banii de bilet.
Deodată, bătrâna mă trase după ea în coridor, în colțul unde se fuma, și mă întrebă pe șleau:
-Este că nu ai cu bilet?
Nu am negat, dar nici nu am confirmat, ea însă îmi băgă câteva bancnote în mână, exact cât m-ar fi costat călătoria până la Cluj, dacă mi-aș fi cumpărat tichet.
-Dați-mi adresa, doamnă, ca să vă întorc la Cluj banii?
Ea a scos din poșetă o hârtiuță și mi-a scris o adresă pe ea, după care s-a reîntors în compartiment, lăsându-mă să-l aștept singur pe naș.
A doua zi dimineață, după ce mi-am primit onorariul- atâția bani nu mai văzusem în viața mea- cu un taxiu am mers în Mânăștur, pe strada Titu Maiorescu, ca s-o caut pe doamna Maria și să-i întorc datoria. O tânără îmbrăcată într-un taior negru, când află pe cine o căutam, o buși plânsul și închise ușa. Pentru a întreba pe cineva cum să dau de doamna Maria, am ieșit în fața blocului. Acolo, un bătrân jerpelit stătea pe o bancă sprijinit cu bărbia într-o cârjă. Nu auzise în viața lui de doamna Maria, deși, de când e Someșul, locuia în clădirea aia, unde bătrâna îmi scrise că ar trăi și ea. Ceea ce înseamnă că-mi dăduse o adresă falsă. Toți banii pe care-i datoram femeii din tren, am vrut să-i dau bătrânului de pe bancă, dar acesta se făcu foc când văzu ce vreau să fac și începu să se apere de șomoigul pe care i-l întindeam cu cârja sa de lemn. Mi-am băgat banii în buzunar și am luat-o descumpănit spre stație, urmat de strigătele, ca de pescăruș, ale bătrânului de pe banca pustie.
