Isteria cvasigenerala creata de „Cazul Elodia” este înca departe de a se fi consumat. O întretin mass media si, în mod paradoxal, autoritatile. Parchetul este prima institutie a statului român care a cazut în capcana implicarii prea zeloase în elucidarea ciudatei disparitii a avocatei din Brasov. Râvna procurorilor a dat tonul nebuniei. În loc sa trateze speta ca pe orice alt caz de disparitie de persoane (sunt înregistrate câteva sute, unele mult mai spectaculoase, iar cele mai multe au ca victime copii inocenti), parchetul a amplificat nebuloasa. A mizat pe o solutionare facila, rapida si spectaculoasa, dar planurile din birou nu au iesit la socoteala pe teren. Ancheta s-a împotmolit urât si pas de se mai poate dovedi ca procuratura ar fi devenit – peste noapte – „receptiva la evenimentele dramatice din viata cetatenilor, disponibila în fata marilor probleme care framânta societatea, eficienta în interventii, cu structuri suple, profesioniste”. Sa mi se scuze limba de lemn, dar citez din directivele dupa care s-a orientat parchetul când a preluat, mult prea în pripa, de la politie, dosarul Elodiei Ghinescu. Acum nu stie cum sa se retraga din prima linie, cât mai discret, sa paseze munca de detectiv în sectorul criminalistilor, unde îi era locul. Ar ramâne pentru alta ocazie sa demonstreze ca parchetul nu sta doar închistat între dosare, obtuz si insensibil, ci, iata, vine în întâmpinarea evenimentelor fierbinti cu care e contemporan! A ratat prilejul de a dovedi ca anchetele ce privesc viata oamenilor sunt mai importante decât zecile de dosare nefinalizate despre mega-fraudele tranzitiei. Ar fi fost un moment de cotitura în istoria postdecembrista a temutei institutii. Pentru asemenea importanta misiune, l-a exilat la Brasov pe ditamai seful Sectiei de urmarire penala si criminalistica, cel mai important compartiment din Parchetul de pe lânga Înalta Curte, care ar avea – prin fisa postului – alte treburi mult mai importante de facut decât sa bata câmpii si vagauni dupa urmele Elodiei, alaturi de cadetii jandarmilor.
În al doilea rând, în aceasta faza de început a procesului penal, cât înca nu este prea clar identificat obiectul dosarului penal, procurorii nu sunt obligati sa realizeze nemijlocit activitatile de cautare si scotocire. Aceste acte primare ale anchetei, menite sa indice potentialii autori ai posibilei infractiuni, sunt de competenta politiei, fiind suficienta supravegherea procurorului asupra efectuarii lor.
Pâna sa iasa la iveala toate motivele care au dus la manipularea informatiilor în „Cazul Elodia” (nu poate fi întâmplatoare o asemenea exacerbare a interesului public fata de o banala disparitie – iertat sa-mi fie cinismul – în detrimentul altor fapte, mult mai importante, ce se petrec în aceasta agitata perioada), în care au jucat un rol diabolic iresponsabilii de la OTV, merita sa urmarim cum se redefineste, în aceste zile, rolul presei de investigatie în dezvaluirea unor esecuri ale justitiei. Din acest punct de vedere, „Cazul Elodia” va constitui, cu siguranta, subiect de seminarii. Este incontestabil ca, de foarte multe ori, ziaristii de investigatie se pot documenta mai bine decât anchetatorii, pentru ca unii martori prefera sa vorbeasca numai cu primii. De asemenea, mediatizarea anchetelor „în lucru” determina aparitia unor martori si probe noi, care, altfel, ar fi ramas nestiute în dosarul oficial. Ziaristii nu sunt încorsetati de rigoarea procedurilor penale în materia probatiunii. Regulile privind dovezile, care se aplica în procesele penale, sunt facultative pentru jurnalistii de investigatie. Ei au o mai mare libertate de miscare. Pot apela la „trucuri” interzise oficialilor, pentru „dezlegarea” limbii. Inspira mai mare încredere si sugereaza accesibilitate, în comparatie cu rigiditatea si acreala anchetatorilor oficiali. Problema apare atunci când ziaristii nu sunt de buna credinta si îsi transforma „investigatiile” în campanie de discreditare a anchetatorilor sau a partilor implicate. Este posibil, de multe ori, ca ziaristii sa fie mai inteligenti decât oficialii. Însa, invariabil, de fiecare data, trebuie sa-si vânda produsul. Nu reusesc decât daca fac reportajul-ancheta cât mai palpitant. „Rasturnarile de situatie” sunt, însa, fatalmente, limitate. Ciorba servita seara de seara despre „Cazul Elodia” de catre DD si Lazarus, cei doi OTV-isti „specializati” în dezinformare, pun sub semnul întrebarii credibilitatea presei de investigatie. Ori, fara credibilitate, nimic nu poate fi. Cui i-ar profita esecul adaptarii acesteia la noul context al fenomenului comunicarii de masa?
Alexandru Lele
