Întâlnirea dintre Traian Băsescu şi Emil Boc, ce a avut loc duminică, 9 februarie, la Cluj, cu prilejul unei dezbateri organizate de Fundaţia Mişcarea Populară, a dat prilejul la unele evenimente, din care unele mi se par adevărate surprize.
În primul rând, Emil Boc s-a înscris în Fundaţia Mişcarea Populară, pe care Vasile Blaga a calificat-o drept „fundătură”. N-a putut să treacă la partidul cu acelaşi nume, deoarece, potrivit legislaţiei în vigoare, aceasta ar fi însemnat pierderea mandatului de primar. Această mişcare nu este însă o surpriză, deoarece se ştie că domnul Boc este apropiat de Băsescu, care a inspirat atât Fundaţia, cât şi Partidul Mişcarea Populară. Că un preşedinte nu ar trebui să aibă o poziţie evident partizană, această cerinţă este un lucru prea bine cunoscut, dar, aşa cum spunea profesorul Lucian Boia, nu i se poate cere lui Băsescu o asemenea atitudine echilibrată, iar apoi, a se face din nou circ mediatic, iniţiind pentru a treia oară suspendarea mult dorită de Dan Voiculescu, nu mi se pare un lucru bun. Oricum, când se va analiza fără patimă şi ranchiună perioada 1994-2014, cu siguranţă la capitolul Băsescu se vor consemna şi realizări, care nu sunt puţine, într-o perioadă plină de încercări.
M-a surprins însă la Cluj mesajul binevoitor emanat de la preşedinte şi de la doamna Udrea către PDL. Suntem departe de ziua când locatarul de la Cotroceni rostea patetic cuvintele: „Adio, PD, adio, PDL”, chiar dacă noua formaţie politică (PMP) are parlamentari în ambele camere. Cu toate trecerile spectaculoase la alte partide ale unor colegi de-ai domnului Blaga, în special la PMP, PDL-ul n-a dispărut, deţine în continuare oameni competenţi, deci vizibili, iar în echipa de conducere figurează în continuare doamna Macovei şi fostul ziarist de la BBC Traian Ungureanu, care au multă vizibilitate şi pe plan extern. Nu există posibilitatea verosimilă ca PDL să devină un partid de buzunar, ca PNŢCD sau PC: Pe ultimul, Victor Ponta îl iubeşte atât de mult, încât doreşte să-i acorde un post de vicepremier în al treilea Cabinet Ponta.
Forţa de mobilizare a PDL este considerabilă, încât a reverberat la mitingul organizat de această formaţiune la Bucureşti, unul de amploare, chiar dacă unii dintre manifestanţii de acolo au fost ecologişti anti-cianură şi împotriva gazelor de şist. Cele mai recente sondaje de opinie arată că, în pofida apariţiei PMP, cota Partidului Democrat Liberal nu a scăzut.
Nu am îndoială că PMP va intra în Parlamentul European, iar dacă s-ar organiza alegeri anticipate, ar trece pragul electoral de 5%. Oricât s-au supăra cei din MP, principala forţă de dreapta din România a fost şi rămâne PDL. Niciunul din celelalte partide din spectrul politic de dreapta, inclusiv cel al lui Mihai Răzvan Ungureanu şi al lui Mihail Neamţu, în afară de PMP, nu pot trece pragul electoral, şi atunci te întrebi de ce au fost şi sunt în continuarea dispute atât de acute în dreapta românească, mai ales că electoratul nostru este preponderent de stânga.
În momentul de faţă, coaliţia USL este pe cale să se rupă. Această dezagregare a coaliţiei a apărut încă înaintea alegerilor europarlamentare, deci mai devreme decât s-a prognozat, şi cred că principalul factor ce determină actuala situaţie sunt ambiţiile lui Antonescu şi Johannis. Primul pune tot felul de condiţii, printre altele că nu acceptă un vicepremier PC, deşi, într-un timp nu prea îndepărtat, când apărea tot timpul la Antene, nu era aşa de alergic la Dan Voiculescu. Al doilea, primarul Sibiului, se gândea într-o vreme să-şi păstreze şi postul în care a fost ales, pentru a se reîntoarce acolo, în cazul că USL-ul nu va rezista. Trebuia să ştie ceea ce cunoaşte şi un student mediocru de la Drept şi Ştiinţe Administrative, că nu se pot cumula funcţiile de primar cu cele de ministru.
Nu mă fac avocatul lui Victor Ponta, dar unele realităţi nu pot fi ocolite. Dintotdeauna PSD a fost un partid mult mai puternic decât PDL, chiar dacă la alegerile parlamentare a obţinut mai multe mandate decât a meritat prin efectul constituirii Uniunii Social-Liberale. Este cert că fără sprijinul PSD, Crin Antonescu nu va putea ajunge niciodată preşedintele României, chiar şi în ipoteza că doamna Udrea a spus că îi va acorda votul în turul al doilea al prezidenţialelor.
Băsescu a declarat că nu doreşte o instabilitate guvernamentală în momentul de faţă. Nici un om de bun simţ cred că nu ar trebui să privească cu ochi buni formarea unui nou guvern, deşi se pare că PSD, în alianţă cu UNPR şi PC, pot să facă un guvern care să treacă în Parlament, în absenţa PNL, dar majoritatea va fi foarte subţire. Creşterea accizei la carburanţi şi aşa-numita electorată, adică micşorarea ratelor la împrumuturi, ridică noi probleme în eterna dispută dintre preşedinte şi premier, deşi aceste măsuri au fost agreate de FMI şi nici nu au fost respinse de Banca Naţională. Aşa că sabotajul constituţional al preşedintelui şi îndemnul lui la mişcări de stradă împotriva măsurilor preconizate de Guvern eu nu le înţeleg şi, deci, nu le accept.
În frământările prin care trece ţara, manevrele MP şi PDL mi se par de circumstanţă şi nu le consider esenţiale. M-ar interesa mai mult, dacă USL-ul nu va mai subzista, cine va fi candidatul PSD la prezidenţiale. Cel de care se vorbeşte acum, adică Sorin Oprescu, a mai participat la prezidenţiale şi a obţinut atunci un rezultat dezastruos. Ne îndreptăm, din păcate, spre o perioadă confuză şi instabilă, chiar dacă USL-ul, târâş-grăpiş, va continua să subziste. Această perioadă va atenua creşterea economică şi va paraliza acordul cu FMI, spre bucuria celor care au împânzit străzile Clujului cu inscripţia: „Afară cu FMI din ţară”. Autorii lozincilor sunt totuşi minoritari.
Adrian Man, 13 februarie 2014
