Evadat din infernul drogurilor

De la „cina” la tomberon, premiant al unui festival internaţional de poezie

„Pantelimon, locul unde nimeni nu poate rămâne cuminte”…

Adrian Cîrstea e un tânăr în vârstă de 27 de ani, stabilit în urmă cu doi-trei ani la Alba-Iulia. Are în comun cu municipiul Cluj-Napoca publicarea, de dată recentă, recentă – la Editura „Grinta” – a cărţii de poezie „Întoarcerea în Paradis” şi prietenia sa cu poetul bistriţeano-clujeano-dâmboviţean, Adrian Suciu – „profetul popular”, cum se autointitulează acesta, liderul valului poetic „Mişcarea 9” şi „guru” al unor tineri poeţi de la noi.

Adrian Cîrstea este un tânăr longilin, aducând pe undeva cu un frate de mănăstire – fapt subliniat de barba şi de tăcerile sale grele, prelungi, mascând parcă o dramă teribilă –  care s-a născut la Vlădeni, în judeţul Dâmboviţa. Acolo a şi copilărit, până la 14 ani, într-o familie foarte înstărită, care nu i-a refuzat nimic, dar care – se va vedea mai târziu – exasperată de căderea lui în abis îl va alunga fără milă de acasă.

Tocmai ne-am întors, împreună, de la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetu-Marmaţiei, unde Adrian a făcut furori cu cartea lui, „Întoarcerea în Paradis”, câştigând premiul festivalului la secţiunea volum de debut. Pe parcursul celor două drumuri ale noastre – de plecare, spre Sighet şi de întoarcere la Cluj-Napoca, el fiind din Alba Iulia, precum şi pe perioada şederii noastre acolo – am avut răgazul să aflu câteva lucruri, uimitoare, despre destinul său, cu totul ieşit din comun. Astfel încât i-am cerut să mi se confeseze, convins că povestea lui merită prezentată publicului, drogurile reprezentând acum flagelul care „mătură” destui tineri ai planetei.

A acceptat cu bucurie propunerea mea şi, odată ajunşi la Cluj, acesta nu a avut nevoie de prea multe rugăminţi pentru a-şi începe tulburătoarea poveste: “La 14 ani am plecat de acasă, din Dâmboviţa, la Bucureşti, ca să urmez liceul. Iniţial, părinţii au vrut să fac şcoala de poliţie şi, ca să le fac voia, am şi dat probele fizice şi psihologice. Însă, la ultimul examen, cel de capacitate – care se dădea în paralel cu cel de admitere în şcoala de poliţie, contând pentru media de la şcoala de poliţie – mi-am calculat să scriu astfel, încât să nu depăşesc media minimă de admitere. Astfel, la geografie, ultimele două subiecte le-am lăsat necopiate, pe ciornă, deşi le rezolvasem. Nu-mi plăcea ideea că trebuie să mă trezesc în fiecare dimineaţă şi să facă cineva instrucţie cu mine  – asta era percepţia mea atunci – iar părinţii îmi spuneau, insistent, că meseria respectivă mă rezolvă, financiar, pe toată viaţa.”

În continuare, Adrian începe clasa a IX-a la Liceul Silvic din Bucureşti, cazându-se la internatul şcolii. Acolo este terorizat însă de către elevii mai vârstnici pentru că, orgolios fiind, a refuzat să facă muncile umilitoare pe care – conform tradiţiei – “bibanii” erau obligaţi să le facă pentru “veterani”. După un an i s-a alăturat, la Bucureşti şi fratele mai tânăr cu un an decât el şi – ca să-l ferească de batjocurile colegilor a reuşit să-i convingă pe părinţi să le finanţeze şederea în gazdă. Povesteşte că după o viaţă plină de alte excese – alcool, fete – pe la 18 ani a intrat în gazdă, în Pantelimon – la un mare “şmecher” din zonă. Acolo – mărturiseşte el – a făcut cunoştinţă şi cu alte substanţe interzise, mai tari, cu cannabis-ul. “Ce să fac, Pantelimonul este un loc unde nimeni nu poate rămâne cuminte,” mărturiseşte el, zâmbind cu un aer de vinovăţie pe figură…

“A trebuit să fug din Braşov, altfel sfârşeam omorât”

Trage puternic aer în piept, după care continuă, ca şi cum ar porni într-o expediţie dificilă: “Nu mă mai ţineam de şcoală, în clasa a XII-a aveam deja 400 de absenţe, mă drogam <la greu>, dar pentru că învăţam foarte bine – luasem locul II pe ţară la Olimpiada de fizică – şi pentru că directoarea liceului era profă de fizică, am fost mereu iertat de la exmatriculare. Şi aici a fost o strategie de-a mea: ca să fiu lăsat în pace să mă droghez mai departe, am ales să-mi perfecţionez această materie, fizica, ştiind că, astfel, voi fi protejat de către directoare.” Îşi ia bacalaureatul în anul 2007 – doar el şi încă un elev al clasei, restul colegilor fiind respinşi – după care gândeşte, din nou “strategic”: se înscrie la trei facultăţi, la “buget”, aflate cât mai departe de casă: la Ploieşti, la management-finanţe, la Bucureşti – ASE – şi la Braşov, la Facultatea de Silvicultură. Dă examen şi este admis la Ploieşti şi Braşov, dar numai la Braşov este încadrat la bugetari, aşa că se mută acolo. Intră, în scurt timp într-un anturaj dur, cel al colegilor basarabeni din cămin – dar şi al boschetarilor, inşi violenţi, de care se ciocnea când era nevoit să-şi ia  drogul “cel de toate zilele”. Mărturiseşte acesta, mai departe: “Eram deja unul dintre ei: făceam exact ce făceau ei, consumam ce consumau ei şi începusem să iau, pe lângă cannabis şi haşiş. Viaţa mea se desfăşura astfel: noaptea petreceam şi ziua dormeam. Mă prezentam doar la examene, dar copiam permanent, cu ajutorul unui ingenios <hands free>, procurat de la Bucureşti, la capătul celălalt al semnalului fiind colegii basarabeni, care-mi dictau totul, după notiţe, direct din cămin. Luam numai 10 la fiecare examen… Aşa au trecut doi ani de facultate, la Braşov…” Excesele îi atacaseră deja sănătatea şi, mânat de nevoia de bani, pentru droguri, începuse să fure de la familie – atunci când o vizita – de la prieteni, precum şi de la necunoscuţi. A avut de-a face cu poliţia, era ridicat şi dus mereu la secţie, fiind suspect aproape de fiecare dată când avea loc un furt prin zonă. Dar lucrul care l-a determinat să fugă din Braşov – lăsând baltă facultatea – a fost cearta cu un prieten, care-i bătuse o iubită de-a lui. Aş că, mânat de un impuls de moment i-a rugat pe studenţii basarabeni din gaşcă să-i aplice o corecţie.  Şi aceştia au făcut-o, cu atâta zel, încât aproape că l-au nenorocit pe tânăr. Dar, a sosit repede şi reversul medaliei: acesta s-a “organizat”, la rândul său şi s-a jurat că-l omoară pe Adrian, căutându-l cu asiduitate, zi şi noapte. Aşa că a părăsit definitiv Braşovul, după ce şi medicii de la Unitatea pentru Primirea Urgenţelor îi spuseseră că  plămânii lui sunt praf, de la ţigările cu droguri, găsindu-i pe deasupra nişte pietre la rinichi şi prostata mărită. “Ce mai, organismul meu o luase razna, aşa că – având o străfulgerare, în care m-am şi închipuit mort – am hotărât să mă las de droguri şi m-am întors acasă, la Vlădeni”, adaugă tânărul.

“Am fost alungat de acasă şi am ajuns să mănânc de prin tomberoane…”

La Vlădeni, însă, părinţii lui Adrian nu erau deloc mulţumiţi de el. Astfel că, la un moment dat, după nişte discuţii mai aprinse, aceştia l-au dat afară din casă. În acele luni, tânărul s-a aflat, practic, pe marginea prăpastiei. Prietenii îl părăsiseră cu toţii ajungând să hoinărească, zi şi noapte, prin Bucureşti. Din fericire, nu mai lua droguri – după ce un an de zile se chinuise teribil cu sevrajul – însă dormea prin parcuri sau pe la cunoştinţele ocazionale, în căminele studenţeşti. De multe ori masa lui consta în rămăşiţele de  prin tomberoane. Dar, în tot acest timp scria poezie, considerând-o singurul său refugiu, “singura împlinire şi fericire, unde totul era roz.”

Însă, brusc – tocmai atunci când credea că totul e pierdut – destinul său s-a schimbat: a cunoscut un director de liceu care l-a primit să locuiască în căminul şcolii, şi tot el l-a îndreptat spre o muncă extrem de interesantă, familiară lui Adrian, aceea de nutriţionist pe parte motivaţională.  Arată tânărul, zâmbind: “Făcusem un curs de nutriţionism şi îi încurajam pe cei dependenţi de droguri – din perspectiva trecutului meu, dându-mă ca exemplu – cum să evite substanţele interzise, dar şi să mănânce şi să trăiască sănătos. Am avut rezultate excelente – stimulat fiind şi de faptul că eram plătit să fac treaba asta. Mă aflam într-o grupă compusă din 13 persoane, împreună cu care mă deplasam peste tot. Prin 2011 – 2012, recuperat total, am cunoscut-o pe Oana, actuala mea soţie, profesoară de engleză. Ne-am căsătorit apoi – după o şedere împreună de doi ani –  astfel că foarte curând, cam peste două luni aşteptăm să ne vină în familie un nou membru, un băieţel.”

La această oră Adrian trăieşte la Alba-Iulia, unde a învăţat apicultură de la un “vechi meseriaş” în domeniu şi după o investiţie minimă a ajuns să câştige fabulos: bate drumul Banatului, locul cel mai propice apiculturii, în opinia sa, cu cei 235 de stupi ai săi. Munceşte acolo câteva luni pe ani, doarme în camionul său, marca Mercedes şi câştigă pe sezon – pentru o muncă efectuată între lunile aprilie-septembrie circa 100 de euro pe stup.

Recunoaşte că deşi poate nu merita acest lucru, a avut noroc în viaţă şi traiul zilnic îi e asigurat. Mierea şi-o  vinde, în butoaie de 300 de kg, doar unor clienţi din străinătate.  “În perioada toamnă-iarnă, când albinele vegetează eu nu pot să vegetez – aşa că-mi iau diverse munci. Acum de pildă, muncesc la o firmă de publicitate din Alba-Iulia – totul pentru că-mi place să fiu de folos lumii. Şi, din fericire şi relaţiile cu părinţii s-au normalizat, iar ei sunt acum mândri de mine”, mai spune el.

E fericit că a reuşit, zilele trecute, la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighet să obţină un premiu redutabil. Îi este în continuare recunoscător lui Adrian Suciu, care l-a promovat cu prilejul câtorva festivaluri, precum şi lui Gabriel Cojocaru, directorul Editurii “Grinta”, cel care i-a publicat cartea şi i-a facilitat şi debutul literar în revista clujeană “Tribuna”. “Cred – şi simt acest lucru – că de-abia de-acum mi se vor deschide şi alte uşi în poezie. Cineva, un reporter din Alba-Iulia, m-a întrebat, recent: dacă n-aş fi scris poezie, ce-aş fi făcut? I-am răspuns, fără nicio clipă de gândire, c-aş scrie tot poezie”, arată el, la finalul discuţiei noastre.

“Eu l-am cunoscut ca şi poet. Abia după ce am povestit mai multe am aflat lucruri din biografia lui, fapt care îmi confirmă încă o dată că poezia e viaţă şi oricât te-ai chinui, fără biografie nu există decât text”, îmi mărturisise, referindu-se la Adrian Cîrstea şi poetul Adrian Suciu.