Favoritii reginei Maria a Romaniei

Fire autoritară şi cu o personalitate extrem de puternică, despre regina Maria a Românie se spune că a avut doi amanţi: o legătură îndelungată cu administratorul domeniilor regale, prinţul Barbu Ştirbey şi o legătură pasageră – însă extrem de intensă – cu colonelul britanic Joseph W. Boyle. Legăturile amoroase ale reginei Maria au fost cunoscute în epocă de apropiaţii palatului, însă simpatia generală de care se bucura suverana a făcut ca aceste amoruri să nu fie blamate – în plus, discreţia reginei a dus la evitarea unor scandaluri publice. Iubirile reginei Maria au înfierbântat clasa politică românească într-o singură ocazie: în vara anului 1927, când suverana s-a implicat direct în politica internă a ţării, insistând pentru numirea lui Barbu Ştirbey ca prim ministru. |n iunie 1927 regele Ferdinand îşi trăia ultimele zile, iar împingerea amantului la conducerea ţării a dus la o reacţie rapidă: Barbu Ştirbey avea să rămână premier doar o săptămână, combinaţiile eficiente ale lui Ion I.C. Brătianu scoţândul din funcţie aproape imediat.

Aventurierul canadian

Joseph Whiteside Boyle a fost un personaj cunoscut pe continentul american la începutul secolului al XX lea – mai ales sub porecla Klondike Joe, pe care şi-a câştigat-o în urma exploatării industriale a minelor de aur din Klondike, care i-a adus o avere considerabilă. La începutul Primului Război Mondial Joseph Boyle a organizat o companie de mitraliere, ai cărei soldaţi aveau insignele făcute din aurul produs de minele sale. Nu se ştie exact cum a ajuns pe frontul de est, în anul 1917, însă a reuşit să ducă la îndeplinire câteva misiuni deosebit de dificile.
Constantin Argetoianu îl descrie în Memoriile sale astfel: “Şi cu acest prilej a apărut pe scena românească colonelul englez Boyle… Cioplit în atlet, arătos şi simpatic, cu un cap de consul roman, cu faţa rasă şi pârlită de soare, cu nişte ochi negri fulgerători Boyle se înfăţişa ca un splendid exemplar de „mascul" şi cu o putere de sugestie căreia puţini erau în stare să-i reziste. Canadian din naştere, colonel englez prin forţa împrejurărilor, noi românii n-am ştiut de unde a venit, după cum n-am ştiut unde s-a dus când a trebuit să plece, câţiva ani mai târziu. Bine prins în ţinuta lui, cu energia ce se manifesta ca să zic aşa de la sine, în fiecare gest, în fiecare cuvânt al său, Boyle impunea şi se impunea tuturor. La Iaşi s-a impus Reginei Măria şi după încheierea păcii, la Bucureşti, era cât pe aci să se impună şi politicii româneşti”.

Confruntarea cu bolşevicii

Un număr mare de români se găseau blocaţi la Odessa în toamna anului 1917, iar aceşti 130 de “duşmani ai bolşevicilor” au fost arestaţi şi îmbarcaţi pe un vas cu direcţia Sevastopol. Colonelul Boyle avea să-I salveze singur, după cum povesteşte Argetoianu: “Deocamdată, la Odessa, s-a impus bolsevicilor şi a scăpat pe cei 130 de români de la o foarte probabilă pieire. Pentru ce se afla dânsul la Odessa, n-a căutat nimeni să descurce — avea o însărcinare oarecare în legătură cu aprovizionarea, dar cred ca de fapt |naltul Comandament englez uitase de existenţa lui, căci altfel nu s-ar explica cum a fost lăsat să petreacă toată vara în Moldova. Silueta lui Boyle s-a desenat mai târziu ca a unui aventurier, dar la Odessa ea s-a înfăţişat ca a unui erou. Cum a aflat că cei 130 de prizonieri români au fost îmbarcaţi pentru Sevastopol, unde după zvonul public urma să fie împuşcaţi, Boyle s-a repezit la port, s-a urcat în vapor şi a cerut imediata debarcare a românilor. |n momentul în care a pus piciorul pe punte, comandantul bolşevicilor se îndrepta cu revolverul în mână către un grup de români care se zbăteau în mâinile marinarilor şi protestau împotriva îmbarcării silite. Boyle s-a pus între români şi revolverul bolşevicului căruia i-a strigat pe ruseşte — căci o rupea şi pe ruseşte! —.„Trage dacă îndrăzneşti într-un colonel englez, şi vei vedea ce vei păţi!" Bolşevicul intimidat a băgat arma în buzunar, dar a refuzat să debarce pe români. Singur, Boyle nu putea întrebuinţa forţa şi văzând că nu putea ajunge la nimic, a declarat că va pleca şi el cu vaporul, ca să apere pe români. ŞI aşa a făcut. Dar acest pasager nepoftit şi neplăcut a mai făcut ceva. A silit pe comandantul vaporului să-şi schimbe drumul şi în loc să meargă de-a dreptul la Sevastopol — unde soarta românilor ar fi fost pecetluită — să o ia spre Gurile Dunării si să facă o escală la Sulina şi să debarce pe români. Aşa s-a făcut, şi Boyle a debarcat cu ei, şi în fruntea lor a ajuns la Galaţi şi de la Galaţi la Iaşi, precedat de trâmbiţele gloriei şi de osanalele recunoştinţei. Cei 130 de români salvaţi îl purtau în nori”.

Colonelul şi Regina

Eroul de la Odessa avea să fie transformat în “salvatorul României” de o opinie publică obosită de un şir nesfârşit de înfrângeri: “La Iaşi a fost decorat, a fost prezentat Regelui şi Reginei şi ce trebuia să se întâmple, fiindcă aşa era scris în cartea destinului, s-a întâmplat. Evenimentele din primele luni ale anului împrăştiaseră pe toţi aceşti prieteni încercaţi — n-am enumerat mai sus decât pe cei mai de seamă— şi Regina ar fi rămas singură în braţele doamnelor sale de onoare dacă nu s-ar fi deschis, cam în aceeaşi vreme, înaintea ei, braţele viguroase ale colonelului Boyle. Cred că aventurierul canadian a fost singurul bărbat care a dominat, dar care a dominat complet, această nobilă şi mândră femeie. Ştirbei a avut o covârşitoare influenţă asupra ei, dar n-a dominat-o niciodată. Numai Boyle a făcut dintr-însa ce a vrut. Ori, şi în acest sentiment care s-a dezlănţuit asupra ei ca o vijelie, Regina a trecut în 1918 printr-o grea încercare. |n iulie, pe când era oaspetele Majestăţii Sale la Coţofeneşti, Boyle a fost doborât printr-o congestie cerebrală, şi era să moară. A trebuit constituţia lui de bivol ca să scape nu numai de moarte, dar şi de paralizie, căci s-a vindecat în câteva luni şi un an mai târziu nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama că omul acesta, dârz şi voinic, fusese la două degete de moarte. Regina povesteşte în memoriile sale cum a fost lovit prietenul, ca de trăznet şi cine ştie să citească între rânduri pricepe toată drama sufletească care a răscolit în acele ceasuri sufletului deja atât de amărât”, mai povesteşte Argetoianu.

“O inimă de viking”

Scăparea celor 130 de români din mâinile bolşevicilor a fost doar un episod minor din cadrul activităţii colonelului Boyle în Rusia căzută în mâinile bolşevicilor. Boyle a făcut parte din reţeaua de spionaj britanic condusă de diplomatul Bruce Lockhart şi George Sidney Reilly – ultimul fiind cunoscut ca “primul super spion al secolului al XX lea”. Colonelul Boyle a colaborat cu căpitanul Hill din cadrul misiunii lui Lockhart, reuşind chiar să câştige încrederea bolşevicilor după ce a reuşit să deblocheze căile ferate ale Moscovei, care nu mai puteau fi folosite datorită trenurilor abandonate, ceea ce făcea practic imposibilă aprovizionarea oraşului. Situaţia tulbure din Rusia şi reţeau de spioni i-au permis lui Boyle să recupereze o parte din bijuteriile reginei Maria sechestrate de guvernul lui Lenin laolaltă cu tezaurul României. Boyle s-a implicat şi în diplomaţie, el fiind cel care a negociat în martie 1918 tratatul de pace dintre România şi Rusia bolşevică. Regina Maria l-a caracterizat ca având “o inimă de viking şi credinţa simplă a unui copil”. Tot colonelul Boyle avea să fie cel care l-a readus în ţară pe principele Carol, după căsătoria acestuia cu Zizi Lambrino la Odessa. Influenţa lui din ce în ce mai mare asupra reginei – care ţinea să se sfătuiască cu el pentru aproape orice – avea să-I aducă dizgraţia: în anul 1920 regele Ferdinand avea să-I ceară să părăsească România. Boyle şi-a continuat aventurile în Asia Centrală în următorii ani, de data aceasta acţionând în numele companiilor petroliere britanice. |n 14 aprilie 1923, pe când se afla în Anglia, Boyle a murit în urma unui infarct. A fost înmormântat la Hampton Hill, iar mormântul său a fost îngrijit personal de regina Maria care i-a aşezat la cap o cruce tradiţională românească din piatră, adusă de la Bran, marcată cu litera M.

Preferatul Ştirbey

Prinţul Barbu Ştirbey a fost un apropiat al familiei regale încă dinainte de urcarea pe tron a regelui Ferdinand. Ajunsă în România la vârsta de 18 ani, tânăra Maria a fost fermecată de nobilul român, rămânând apropiaţi până la exilul forţat al lui Ştirbey din perioada domniei lui Carol al II lea. Ştirbey avea să fie prim-ministru al României pentru doar o săptămână, în urma presiunilor făcute de regina Maria asupra regelui Ferdinand, aflat pe patul de moarte. Cel mai probabil, Maria a încercat să-şi asigure prin ştirbey controlul asupra politicii româneşti după moartea regelui, însă încercarea sa a fost sortită eşecului: versaţii politicieni români din acea perioadă au provocat aproape imediat o criză guvernamentală, Ion I.C. Brătianu luîndu-i locul favoritului reginei. Mihail Manoilescu avea să caracterizeze astfel acest episod: “Instalarea în fruntea Guvernului a lui Barbu Ştirbey, care nu apăruse până atuncea în viaţa publică – după cum într-o casă decentă nu apar niciodată la vedere pe balcon anumite obiecte de întrebuinţare intimă – constituie nu numai o culme a lipsei de pudoare, ci şi o culme a imprudenţei politice. Toată lumea – şi chiar unii liberali la care bunul simţ învinge sectarismul de partid – socoteau îndrăzneaţă afişarea lui Ştirbey în clipa în care bunul rege îşi trăia zilele, drept o impietate. Din ce întunecată şi apocaliptică tragedie shakesperiană putuse scoate Ionel Brătianu acest scenariu de groază, în care agonia soţului trebuia să fie prezidată de trufia învingătoare a prietenului! Ţara suferea de această impudică temeritate ca de o palmă pe obrazul ei curat”.

George Damian Citeşte mai multe pe www.ziuaveche.ro