Ziua Naţională a Franţei, 14 iulie, care a fost precedată de vizita în ţara noastră a primului ministru Jean Marc Ayrault, prilejuind aprecieri pozitive ale liderilor celor două state despre natura raporturilor româno-franceze este o ocazie de a vorbi despre Franţa şi relaţiile cu aceasta, atât de-a lungul istoriei, cât şi în momentul actual.
„Sora noastră mai mare” (sintagma nu-i place primului-ministru francez, dar este totuşi adevărată) a avut, de mai bine de două secole, un rol important, uneori decisiv, pentru români: Unirea Principatelor, aducerea unui principe străin la conducerea ţării, nu ar fi fost posibile fără aportul lui Napoleon 3. Nu ştiu, dacă după înfrângerea de la Sedane, francezii au ridicat vreo statuie Împăratului, dar noi ar trebui să-i păstrăm permanent un prinos de recunoştinţă. Merită să ridicăm la Bucureşti un monument mai mare şi grandios decât cel al Ostaşului Sovietic, care nu ne-a adus libertate, ci comunism, dar şi-a vărsat sângele pentru eliberarea Ardealului de Nord. În timpul Primului Război Mondial, cel mai constant sprijin l-am primit de la militarii francezi, care au instruit armata română, iar la Conferinţa de Pace de la Versailles, Franţa a sprijinit revendicările teritoriale legitime ale ţării, şi astfel s-a făurit România Mare. Aceasta reprezintă momentul de vârf în istoria naţiunii , aşezată în spaţiul carpato-danubian. După 1964, când orientarea proprie a politicii externe era deja o certitudine, relaţiile româno-franceze au fost marcate pe plan politic de vizita lui Ion Gheorghe Maurer la Paris şi a generalului de Gaulle la Bucureşti. Dacă ilustrul conducător al Franţei a venit, în mai 1968, în România, când la Paris erau situaţii explozive, aceasta dovedeşte că nu numai Franţa a reprezentat ceva special pentru noi, dar şi că aceasta ţinea mult la sora sa latină din Orient, cu care a cultivat constant relaţii pe toate planurile. Să nu uităm că primele autoturisme româneşti au avut ca modele automobile fabricate la Renault şi Citroen.
În general, intelectualitatea din vechiul regat s-a format în Franţa. Românii, la rândul lor, au avut un aport excepţional la cultura franceză (Brâncuşi, Ionesco, Cioran) şi, de aceea, Parisul a fost, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, nu numai un centru al culturii, care a iradiat şi asupra noastră, dar şi punctul de referinţă al politicii externe româneşti.
Cesiunile teritoriale din vara anului 1940, pe care le-a suferit România, au fost posibile în primul rând ca urmare a înfrângerii Franţei, care în întreaga perioadă interbelică ne-a fost un constant sprijin nu numai politic, dar şi economic. Ce s-a întâmplat în acea vară năprasnică îmi aduce aminte de cuvintele lui Iuliu Maniu – om de formaţie germană – care spunea că, dacă Franţei îi merge bine, şi nouă nu ne este rău, iar încercările şi eşecurile Hexagonului francez se repercutează să asupra românilor.
Abstrăgând de perioada stalinistă, relaţiile noastre cu Franţa au fost bune, chiar dacă după 1980, vreo 10 ani, acestea s-au răcit din cauza încercării Securităţii de a-l asasina pe Paul Goma. Şi în perioada postdecembristă raporturile s-au tulburat pentru o perioadă scurtă, în urma poziţiei lui Jacques Chirac, când România a adoptat în UE o altă politică decât cea a Franţei. Fostul preşedinte francez a declarat arogant că ceea ce se permite vechilor membri ai Uniunii nu se acceptă pentru noii veniţi ca România, dar, oricum, neînţelegerile nu au fost importante şi de lungă durată, dovadă fiind faptul că ulterior s-a încheiat un parteneriat strategic între cele două ţări.
Acum, după ce atât în Franţa, cât şi în România, orientarea socialistă este preponderentă, parteneriatul româno-francez are potenţialul de a căpăta noi valenţe. Dacia, care face parte din grupul Renault, este o afacere de succes, fiind cunoscută în întreaga lume. Românii sunt o prezenţă semnificativă în Franţa. Se remarcă nu numai prin delicvenţi, dar îndeosebi prin medici buni şi foarte buni, prin oameni de cultură eminenţi ca Basarab Nicolescu şi George Banu, prin sutele de studenţi care învaţă la Paris, inclusiv la Sorbona, dar şi în alte oraşe.
Franţa a devenit o putere mijlocie, dar francofonia este o realitate şi nu un concept abstract. Acum, limba franceză este vorbită de peste 200 milioane de oameni în Franţa, Belgia, Canada şi fostele colonii. Datorită sporului de populaţie din Africa, până la sfârşitul secolului se prognozează că 700 milioane de oameni vor vorbi limba lui Moliere. Sub acest aspect, al răspândirii limbii franceze, a culturii şi civilizaţiei, a fost şi rămâne o putere chiar mare.
Orice amplificare a relaţiilor româno-franceze este benefică atât pentru cele două state, cât şi pentru Europa. Ziua Naţională a Franţei îmi dă prilejul să adresez, în calitate de vechi francofil, felicitări francezilor de pretutindeni. Sunt îndatorat Franţei şi culturii franceze şi în calitate profesională, deoarece legislaţia şi carteziana cultură juridică franceză şi-a pus amprenta definitiv asupra spaţiului juridic românesc de care sunt legat de peste o jumătate de secol.
Adrian Man
18.07.2013
P.S. 1: La 14 iulie a.c., televiziunea publică a transmis în reluare, pe care eu am văzut-o prima dată, la emisiunea „Profesioniştii”, dialogul între Eugenia Vodă şi Bernard Pivot. Amândoi au avut prestaţii cu adevărat strălucite. Se găseau într-o stare de graţie cu care nu te întâlneşti de multe ori în viaţă. A fost indiscutabil unul din cele mai bune talk-show-uri culturale din ultimii 10 ani.
P.S. 2: Şi fiindcă tot suntem la TVR, acolo s-a iniţiat rubrica „România optimistă”. Aş vrea să comunic şi pentru această emisiune că Asociaţia Judeţeană a Pensionarilor din Cluj a oferit fundaţiei „Familia Sfântă” de pe Strada Moţilor un lot masiv de medicamente, care vor fi distribuite gratuit membrilor asociaţiei pe bază de reţete medicale şi carnet de membru. De asemenea, se distribuie alimente gratuit membrilor asociaţiei cu mai puţin de 700 de lei pensie. Poate şi TVR este interesată de astfel de acţiuni, cu adevărat dezinteresate, care sunt fapte bune.
