Geniul unui „batran reactionar”

Motto: „Avem timp pentru toate. Să dormim,/ să alergăm în dreapta şi-n stânga,/ să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,/ să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,/ avem timp să citim şi să scriem,/ să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris./ Avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,/ avem timp să ne facem iluzii/ şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu./ Avem timp pentru ambiţii şi boli,/ să învinovăţim destinul şi amănuntele,/ avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,/ avem timp să ne-alungăm întrebările,/ să amânăm răspunsurile,/ avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,/ avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,/ avem timp să primim lecţii şi să le uităm după aceea,/ avem timp să primim daruri şi să nu le înţelegem./ Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puţină tandreţe. Când să facem şi asta, murim”.

Octavian Paler a recunoscut că a avut timp pentru multe. A avut timp să-şi iubească oţetarii din faţa casei, să ţină conferinţe pe teme de filosofie moliilor, să experimenteze singurătatea, să se macine între dorinţa de a scăpa de o lume de care se simţea străin şi dragostea de viaţă, să scrie, să-şi câştige statutul de „faimos scriitor român” şi, apoi, să şi-l nege singur, din modestie. A avut timp să-şi trăiască viaţa între lumea de ieri şi cea de azi, să se autointituleze „un bătrân reacţionar”, să caute tandreţea şi să se resemneze că „Lucrurile pe care le-am dorit eu nu
le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult, poţi să le aştepţi!”. Şi-a aşteptat „porţia” de tandreţe până în 7 mai 2007, când s-a stins în urma unui stop cardiorespirator.

Deşi mărturisea că biografia sa n-are nimic spectaculos, traseul lui Octavian Paler, de la statutul de flăcău din Lisa la cel de scriitor de geniu, pare un roman. Paler s-a născut la 2 iulie 1926, în satul Lisa din Făgăraş şi spunea că e un om care vine „dintr-o lume care a apus, din păcate, odata cu valorile ei, valori care dăduseră României identitatea sa”. Cum mărturiseşte în „Convorbiri cu Octavian Paler”, a lui Daniel Cristea-Enache, „realismul vieţii din Lisa era atât de constrângător, încât nu cred că în capul meu şi-a făcut loc vreo iluzie”. Când era mic, Paler n-a avut nicio jucărie. Singurul răsfăţ de care se bucura era dimineaţa, când tatăl său îşi apropia obrazul de al lui. Mama sa visa să-l vadă preot, ieşind din altarul bisericii din Lisa îmbrăcat în „odăjdii”. Sub pretextul unei cariere bisericeşti, tatăl lui Paler a reuşit s-o convingă să-şi trimită fiul la liceu, în capitală. În 1937, este admis bursier la Colegiul Spiru Haret din Bucureşti, condus de „unchiul George”. Însă, cu o săptămână înainte de încheierea cursurilor şcolare, are o altercaţie cu unchiul său şi este obligat să părăsească şcoala. „La ultima oră de fizică, în timpul unei experienţe care se făcea cu storurile trase, un coleg a subtilizat catalogul şi a schimbat (sau a pus), la lumina unei lanterne, sub bancă, nişte note. Numai că n-a apucat să ducă la loc catalogul înainte de a se ridica storurile. Scandalul a ajuns imediat în cancelarie. Şi, cum atmosfera era foarte tensionată în acea perioadă, ruşii apropiindu-se de Nistru, nu se glumea cu sancţiunile. Pentru fapta săvârşită, vinovatul risca exmatricularea din toate liceele. Fireşte, toţi am ştiut cine luase catalogul, dar nimeni nu l-a dat de gol”, povesteşte Paler în „Convorbiri”. Unchiul George, directorul liceului, l-a chestionat în legătură cu incidentul, dar el a răspuns că nu ştie. Supărat, a încercat să-l pedepsească printr-o tunsoare la zero, dar Paler l-a înfruntat şi de această dată, aşa că i s-a spus să-şi ia actele şi să plece de la Spiru Haret.

A plecat la liceul „Radu Negru” din Făgăraş, susţinând bacalaureatul la Sibiu, în 1945. A ajuns la Bucureşti într-un camion încărcat cu cartofi şi s-a îndreptat spre Ferentari, trăgând după el un cufăr greu, din lemn. Avea în buzunar o adresă a unei rude îndepărtate, care locuia pe strada Tufelor. A ajuns la ea pe la 2 noaptea, cu rugămintea să-l găzduiască. Coana Veta l-a primit în singura cămăruţă, fără podele, în care locuia cu chirie şi un cântăreţ de biserică. După ce a dat examene la trei facultăţi (la Litere, la Drept şi la Filosofie), s-a lăudat Coanei Veta că va merge după provizii, acasă. Dar puţinii bani cu care venise s-au terminat, aşa că a dormit în Gara de Nord trei nopţi. A urmat concomitent cursurile celor trei facultăţi, deşi recunoştea că nu-şi dorea să devină nici profesor, nici filosof, nici avocat sau magistrat. În  perioada facultăţii, a locuit tot în mahala, pentru că nu obţinuse un loc în cămin şi a pierdut  cartela la cantină din cauză că refuzase adeziunea la Uniunea Tineretului Progresist. Pe durata studiilor, a încercat să „reabiliteze Evul Mediu” şi visa să refacă traseul lui Don Quijote. Noaptea, căra lăzi în gară pentru bani de mâncare sau de un bilet de tramvai. Mărturiseşte că lua un mijloc de transport în comun doar când era suficient de aglomerat, pentru că, în general, nu avea bani de bilet. Primul şoc al adolescenţei a fost moartea tatălui său, episod povestit pe larg în „Autoportret într-o oglindă sparta”: i s-au refuzat antibioticele, pentru că nu era „colectivist” şi a făcut septicemie. A murit în spital.

După absolvire, Tudor Vianu îi propune să rămână asistent la Catedra de Estetică, însă refuză. Datorită unei lucrări despre simbolism pregătita la un seminar, profesorul N. David l-a întrebat dacă n-ar vrea să lucreze la Radio, la Direcţia Emisiunilor Culturale. A acceptat şi, din primul salariu de la radio, şi-a permis prima masă la restaurant. Apoi, a luat un taxi şi s-a întors în cocioaba dărăpănată de pe strada Tufelor. De scris, spune că s-a apucat din dorinţa de defulare: „Cum am stat foarte prost cu posibilităţile de a combate racul din mine, l-am lăsat să se descarce în scris. Nici nu cred că aş fi putut să mă adaptez cerinţelor pieţei, dacă aş fi avut ghinionul să nu trezesc niciun interes. Norocul meu a fost că s-au găsit cititori sensibili la ceea ce simţeam eu nevoia să mărturisesc”. Prin ’49, când a devenit redactor la Radio, încercase să „cocheteze cu politica”, dorind să participe la întâlnirile tineretului ţărănist, dar a ascultat îndemnul tatălui său: „tu eşti prea sărac ca să te amesteci în politică”. În schimb, a desenat pe garduri „ochiul” şi a cântat „Deşteaptă-te, române!”, ajungând în final la poliţie. Recunoaşte că n-a avut nici curajul sau inconştienţa de a se alătura grupurilor de rezistenţă anticomunistă din munţi, dar n-a avut nici perversitatea de a deveni colaborator al noului regim.

În 1951, s-a căsătorit şi s-a mutat împreună cu soţia sa pe Bulevardul Alexandru Ioan Cuza, în care a locuit până la sfârşitul vieţii şi care a fost revendicată de foştii proprietari. În 1964, exact în anul în care Partidul Comunist Român a adoptat o declaraţie de independenţă prin care se detaşa de ruşi, este trimis corespondent Agerpres în Italia. În prima vizită în Italia, a trăit un fel de „deja-vu”: deşi nu avea un talent special pentru limbi străine, a învăţat foarte repede limba italiană. Şi, întâmplător, o ghicitoare i-a spus că, într-o viaţa anterioară, a fost un pictor din Florenţa. În acelaşi an, traduce un interviu cu Luigi Longo, secretarul general de atunci al Partidului Comunist Italian, care anunţa distanţarea de Moscova. Interviul produce mare vâlvă la Bucureşti, aşa că Paler e rechemat în ţară şi i se propune funcţia de director general al Televiziunii Române. A încercat să refuze, dar hotărârea era deja luată de „sus”. O vreme, s-a străduit să facă tot posibilul pentru ca mai-marii ţării să-şi dea seama că nu au făcut o alegere bună: a introdus emisiuni fără să se consulte cu nimeni, a lăsat pe post „Deşteaptă-te, române!” etc. Apoi, când televiziunea a început să-i placă, a fost nevoit să plece. În 1968, la prima ediţie a „Cerbului de aur”, le-a explicat celor din juriu să nu se simta obligaţi să dea premii românilor doar pentru ospitalitate. Aşa, festivalul nu a avut niciun premiu românesc. Ceauşescu a spus că festivalul „a fost o porcărie”, deşi fusese un eveniment foarte reuşit, astfel că Paler a fost pus pe liber. Mai târziu, a ajuns la România Liberă, tocmai în perioada inundaţiilor din 1970. În 1983, din cauza divergenţelor cu regimul, se pensionează pe caz de boală. În anii care au urmat, i s-au propus alte posturi, în tentativa de a-l „linişti”, dar a refuzat.

A încercat să lupte cu comunismul prin diferite „măşti” pe care le purtau personajele sale sau prin diferite mesaje subtile. Şi-a dorit libertatea şi democraţia, dar în final a fost dezamăgit de democraţia dâmboviţeană. Revoluţia l-a prins prin birourile Uniunii Scriitorilor, despre care se spunea că ar fi fost minată şi ar urma să sară în aer. Dar, din prima şedinţă liberă a scriitorilor, a fost surprins că, în locul acuzelor şuşotite, au apărut răcnetele. După Revoluţie a reapărut în prim-planul vieţii publice. A fost primul care a denunţat în presă „furtul săvârşit” de FSN, care şi-a însuşit rezultatele Revoluţiei. Acel articol a generat o întâmplare tragi-comică ,cu  Iliescu în prim-plan, care l-a chemat de urgenţă să-i spună că „le-a făcut-o”. După mai multe amânări, Paler a acceptat o întâlnire, dar aceasta nu a avut niciun rezultat. Prin anii ’90, i s-a propus să candideze la preşedinţia României, dar a refuzat. A încercat, apoi, să candideze pentru un post de parlamentar, candidatură pe care a autoironizat-o îndelung. Ultimii ani de viaţă i-a petrecut în singurătate. Fiul său era plecat în străinătate, iar puţinii prieteni îl vizitau rar. Tot rar, atunci când sănătatea precară îi permitea, ieşea la evenimente publice sau la emisiuni de televiziune. În ultima perioadă, se gândise mult la lucrurile pentru care a avut timp şi la cele pentru care nu va mai avea. Recunoştea că i-au rămas puţine lucruri în care să creadă, iar iubirea era unul dintre ele. Încerca să-şi asume bolile şi bătrâneţea, dar a recunoscut că „nu ştiu dacă sunt suficient de pregătit pentru asta”. Şi, oricât de străin  se simţea de lume şi oricît îi plăcea să se numească un „bătrân reacţionar”, gândul la oţetari, la cărţile pe care nu va apuca să le scrie sau să le citească îl făcea să iubească viaţa cu disperare şi să spună că „pământul e singurul loc în care se poate crea Paradisul”. Dar, în urmă cu 2 ani, s-a convins că exista şi alt Paradis.

Opera

Paler a debutat în revista „Luceafărul”, cu versuri, iar cu editorial, abia în 1970, în „Umbra cuvintelor”. Urmează: Drumuri prin memorie. Egipt-Grecia (1972, Premiul Uniunii Scriitorilor), Drumuri prin memorie. Italia (1974), Mitologii subiective (1975); Apărarea lui Galilei (1978, Premiul Academiei Române), Scrisori imaginare (1979), Caminante. Jurnal şi contrajurnal mexican (1980, Premiul Uniunii Scriitorilor), Viaţa pe un peron, roman (1981), Polemici cordiale (1983), Un om norocos, roman (1984), Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului (1986), Viaţa ca o coridă (1987), Don Quijote în Est (1993), Vremea întrebărilor. Cronica morală unui timp plictisit de morală (1995), Aventuri solitare. Două jurnale şi un contrajurnal (1996), Deşertul pentru totdeauna (2001), Autoportet într-o oglindă spartă (2004). În 2005, i s-a decernat Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor. În ultimele luni de viaţă, lucra la „Calomnii mitologice”. A decedat la 7 mai 2007.

Deşi Octavian Paler nu spunea răspicat că ar crede în existenţa lui Dumnezeu, nici că nu crede, ci doar că se teme de lipsa Lui, o publicaţie românească din America i-a atribuit un text care se cheamă „Interviu cu Dumnezeu”. Interviul a fost preluat şi de alte publicaţii, care l-au semnat cu numele scriitorului şi l-au numit „capodoperă”: „ -Ai vrea să-mi iei un interviu? deci… zise Dumnezeu. – Dacă ai timp… am răspuns eu. Dumnezeu a zâmbit, spunând: – Timpul meu este eternitatea. Ce întrebări ai vrea să-mi pui? – Ce te surprinde cel mai mult la oameni? Dumnezeu a răspuns: – Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, apoi iarăşi tânjesc să fie copii; că îşi pierd sănătatea ca să facă bani şi, apoi, îşi cheltuiesc banii ca să-şi refacă sănătatea; faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp. Apoi, am întrebat: – Ca un parinte, care sunt câteva din lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii Tăi? – Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar, pur şi simplu, nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi. – Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis, umil. Ar mai fi ceva: ce ai dori ca oamenii să ştie? Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a zis: – Doar faptul că sunt aici, întotdeauna…”

Citate celebre

„Puştiul nu-l poate înţelege, decât cine l-a trăit”.
„Oricât de frumoasă ar fi o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere”.
„Azi, înţeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenuşie şi insesizabilă banalitate”.
„Greşeala oamenilor a fost că niciodată nu s-au priceput să se uite lângă ei. Li s-a părut că, dacă fericirea există, ea trebuie să fie inaccesibilă sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor”.

Ioana LUCĂCEL