Declaraţiile, cam ciudate, ale ministrului de externe german, în privinţa relaţiilor pe care ar trebui să le cultive Occidentul cu Federaţia Rusă, prin care se susţine că în cadrul discuţiilor bilaterale ar trebui să se evoce şi problema reducerii sancţiunilor economice faţă de statul agresor, au stârnit nedumerire la Bucureşti. Au mai surprins şi cererea Germaniei că Rusia ar trebui menajată din punct de vedere psihologic, pentru a nu se simţi ameninţată.
Când Ţările Baltice au fost ocupate de Stalin care a avut şi complicitatea lui Hitler, iar Polonia a fost împărţită în 1939 între cele două state imperialiste, Rusia şi Germania, când trupele ruseşti din Transnistria se găsesc la puţini kilometri de România, nu mi se pare deloc de mirare ca potenţialele victime să ceară sprijin efectiv de la NATO şi că nouă ni se par insuficiente declaraţiile platonice de sprijin. Nu putem uita cât de puţin au sprijinit Londra şi Parisul în 1939 Cehoslovacia, deşi aceasta era o ţară democrată, având o puternică industrie militară (uzinele Skoda). Cu toate acestea a fost abandonată de Chamberlain şi Daladier, crezându-se că Furhrerul se va mulţumi cu atât.
Este adevârat că în Primul Război Mondial, România nu a respectat înţelegerea de la Buftea cu Germania, iar la 23 August 1944 ţara noastră a întors armele împotriva naziştilor. Aceste decizii nu au însemnat acte de trădare ale guvernelor române, ci realizarea unor comandamente majore. Reluarea în 1918 a ostilităţilor cu Puterile Centrale au creat premisele internaţionale pentru înfăptuirea Marii Uniri, iar dacă în al Doilea Război Mondial nu am fi trecut de partea aliaţilor, este aroape sigur că prin tratatul de pace nu ni s-ar fi restituit întregul Ardeal de Nord, care a fost dat Ungariei de către nemţi şi italieni, prin Diktatul de la Viena. In ambele situaţii nu am trădat Germania, ci am răspuns unor imperative naţionale. Situaţia din August 1944 îmi aduce aminte de cele spuse de Iuliu Maniu la procesul lui Ion Antonescu, pe care le reproduc din memorie: „între cuvântul de onoare dat de Mareşal lui Hitler şi interesul ţării, ultimul este neîndoios prioritar.”
Acum, ne-a vizitat ţara preşedintele Joachim Gauck într-o vizită de stat de trei zile, cu rezultate bune. Germania este principalul partener comercial al României şi al treilea investitor străin, ceea ce demonstrează cât de importantă este relaţia româno-germană. Aceasta este potenţată de existenţa unei minorităţi germane în România, de bisericile săseşti fortificate din Transilvania, de mulţii saşi şi şvabi stabiliţi în RFG, dar şi de cetăţeni de etnie română: muncitori, medici, ingineri, studenţi bine integraţi în acel spaţiu. Apoi să nu uităm nici faptul că Mircea Cărtărescu este bine cunoscut în spaţiul german. Cultura asigură o dictatură, cum îi spune metaforic Sever Voinescu, dar în sensul bun al cuvântului. Şi cultura germană este binecunoscută în România. Consider că ”Toba de tinichea” de Gunter Grass este cel mai bun roman postbelic, mai complex şi mai profund chiar decât ”Ghepardul” lui Lampedusa sau ”Numele trandafirului” de Umberto Eco. Cu siguranţă, laureatul premiului Nobel este mai apropiat de preocupările şi necazurile noastre contemporane decât cele două remarcabile romane la care ne-am referit anterior. Revenind la relaţiile politice româno-germane, acestea sunt foarte importante pentru noi, dar nu numai. Să nu uităm nici cele spuse de Horia Roman-Patapievici despre posibile înţelegeri nefaste între ruşi şi germani. Această ipoteză este avansată mai ales în contextul tradiţionalelor relaţii între cele două popoare, care cu excepţia celor două războaie mondiale au fost excelente. Începând cu ţarina Ecaterina cea Mare care a fost nemţoaică, ruşii au privit cu stimă şi admiraţie civilizaţia şi cultura germană şi au adus colonişti germani în ţara lor.
Să nu omitem nici faptul că nu avem relaţii prea bune cu vecinii noştri. Cele cu Serbia sunt grevate de către contenciosul despre românii din Valea Timocului, cărora aproape sigur, li s-a şters identitatea naţională. În Ungaria, Viktor Orban, deasemenea nu ne iubeşte prea mult şi pentru că este antiliberal şi deci intolerant. Ucrainienii sunt excesiv de naţionalişti, Republica Moldova este nesigură şi pentru că nu se ştie dacă majoritatea populaţiei este proeuropeană, iar despre bulgari s-a văzut cum au reacţionat în timpul recentei vizite a preşedintului Johannis la Sofia. Bulgarii doresc dragoste, turişti şi prieteni cât mai mulţi şi nu prea văd Crimea ocupată de ruşi. În concluzie, nu te poţi baza pe vecini. Rămân ca puncte de reper, ţări importante cum sunt SUA, Franţa şi desigur Germania.
Să ne reamintim şi faptul, nu prea îndepărtat, că am fost prima ţară din sistemul socialist care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG, după URSS, în timpul lui Willy Brandt şi Corneliu Mănescu, spre furia celorlalte state comuniste. Chiar dacă recunoştinţa este o virtute care nu prea se practică nici între oameni, nici între ţări, unele lucruri de netăgăduit, trebuie reamintite partenerilor noştri, deci şi Germaniei, mai ales că acest stat are o voce ce se aude cu pregnanţă nu numai în Europa, ci şi pe întreg mapamondul.
Baia Mare, 21 iunie 2016
Adrian Man
