GHEORGHE ŞI PROCEDURA

Sintagma din titlu nu are nimic peiorativ. Nu e vorba de un oarecare badea Gheorghe de la Văscăuţi, ci de Andrei Gheorghe, vedeta media. Cazul lui a ţinut în ultimul timp primele pagini ale ziarelor. Dincolo de o prezumtivă căutare a publicităţii şi de o certă frivolitate, cetăţeanului Gheorghe i s-au întâmplat lucruri grave, peste care nu trebuie aşternută uitarea. Nu în fiecare zi răzbat în auzul public abuzurile ce se petrec încă la parchete. Şi nu în fiecare joi recunoaşte Procurorul General “existenţa neregulilor în anchetă”.  Ca simpli cetăţeni, ne interesează posibilitate ca ele să se mai repete în sistem, indiferent că va fi vorba de Petre, de Ion sau Gheorghe. Dezminţirile de până acum ale lui Joiţa Tănase se bazau pe grosimea zidurilor, a obrazului sau dosarelor, dar şi pe uşurinţa, absolut stranie şi revoltătoare, cu care instanţele trec zilnic peste încălcările procedurale.      
Zeci de generaţii de jurişti români au fost crescute după 1950 în cultul scârbei faţă de procedură, considerată “expresie a formalismului burghezo-moşieresc”. Ce subtilităţi, ce garanţii procesuale? Ce teorii, ce esenţe, ce natură juridică? Timp pierdut. Nu se accepta decât dreptul brut, dreptul puterii. Legea secerii şi a ciocanului trebuia aplicată neabătut, fără întrebări inutile, fără problematizări de prisos. În caz contar, la prima şovăială, riscai să fii diagnosticat cu grave forme de deviaţionism şi de necunoaştere a  doctrinei de partid. Din aceste promoţii mutilate s-au recrutat sutele de  profesori, care azi au împânzit cu facultăţi de drept până şi târgurile ţării, ducând în derizoriu o profesie cândva selectă şi elitistă. Cu astfel de maeştri, pe un astfel de fundal istoric şi conduşi de o rafinată armată de politruci slugarnici, sunt foarte rari judecătorii dispuşi să se întrebe câte se pot ascunde după o “nevinovată” încălcare a unei norme procedurale. Diavolul se ascunde în amănunte, dar de ce să pună ei la îndoială buna-credinţă a anchetatorilor?! Iată un privilegiu rezervat numai organizaţiilor străine, care monitorizează funcţionarea justiţiei române şi o critică în draci. Trebuie să fii nebun să te opui sistemului şi să-l pui din interiorul lui  sub semnul întrebării. Mai ales dacă vrei să te pensionezi din magistratură.
Andrei Gheorghe avea motivele lui să se teamă de duşmanii pe care, ca orice persoană cu gura spartă, îi are. Dar cetăţeanul Gheorghe, sau Petre, sau Ion, nu ar trebui să se teamă de statul român şi de instituţiile sale. Lucrul cel mai grav din tot ce i s-a întâmplat lui Andrei Gheorghe este confirmarea suspiciunilor cu care i-a privit, din start, pe procurori. Nu ştia el cum devine chestia cu procedura penală, dar avocaţii săi l-au sfătuit să-şi facă şi singur un test de narco-dependenţă, că nu se ştie niciodată. Astfel, cetăţeanul român  a ajuns să nu mai poată avea încredere în stat şi în magistraţi. Lucrul cel mai trist, pentru că-i  vizează şi pe Ion, şi pe Petre din Văscăuţi.
Aşa se face că probele parchetului, recoltate, conform spuselor avocatului vedetei, “în eprubete nesterilizate, tratate cu reactivi neindicaţi şi fără probă martor” au dus la rezultate ce-l acuzau fatalmente pe Andrei Gheorghe, atestând urme de substanţe stupefiante. În schimb, testul făcut independent, la un spital din oraş, a depistat doar nicotină şi cofeină. O situaţie frecventă, ce nu sperie nici măcar un anchetator stagiar: procurorul trebuia să dispună o expertiză. Firesc, legal şi fără resentimente, mai ales că nu suntem în criză de reactivi (apropo de un caz similar de la Oradea), iar urmele rămân în organism câteva luni. În vizuina lui de mic Dumnezeu, procurorul Petrescu s-a simţit sfidat în mod direct şi personal. Nu o apărare şi-a pregătit Andrei Gheorghe, ci un plan impertinent prin care să-l faulteze în planurile sale de carieră. Da, se impune arestarea. Apără-te, tu, Gheorghe, cum poţi, de actul discreţionar!
La câteva zile după cenuşa pe care şi-a pus-o în cap Tănase Joiţa, ambasadorului  Statelor Unite la Bucureşti i s-a părut prea puţin. Michael Guest a tras cel mai serios semnal de alarmă împotriva jocurilor de imagine în care s-a lăsat prins de prea multă vreme “unitatea” fostului coleg de an al premierului Adrian Năstase. Un proces penal este un lucru prea serios ca să poată fi privit ca un joc politic de zvonuri şi afirmaţii nesigure. “Dacă sistemul juridic nu poate face dreptate în mod egal, corect şi imparţial – fie că este un cioban, un zidar sau un politician – atunci acest lucru este, de fapt, o crimă”.
Cum să o împiedici? Simplu, ca Gheorghe: punând procedura între cetăţean şi orice anchetator. Pentru că nu întotdeauna află societatea civilă ce se ascunde între copertele dosarelor indigeste ale poliţiei şi parchetelor, ajunse experte în cosmetizări. Şi nu chiar în fiecare zi poate fi urechiat Joiţa până să recunoască “lipsa de profesionalism” din activitatea subordonaţilor săi.
Din păcate, neregulile procedurale au devenit regula, iar recunoaşterea lor excepţia. Cât despre sancţionarea lor, mai bine vorbim altă dată. E prea destul amarul de pînă acum pentru o singură zi.

Alexandru LELE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here