Sunt mulți istorici care sunt convinși că identitatea Europei ar trebui să fie una care se revendică de la mituri și simboluri, de la amintiri și tradiții. În fapt, într-un astfel de scenariu, vorbim de ideea națională, nu însă și de cea europeană. În cazul discutării ideii de Europa, istoricul nu trebuie să pretindă simbolistici asemănătoare acelora din anii formării statului națiune. Problema este cum imaginăm și cum generăm o nouă identitate, respectiv aceea europeană.
Este adevărat că nu putem creiona mituri fondatoare precum ziua Bastiliei și nici ceremonii pentru un altar european al regilor și sfinților așa cum pretind unii (vezi Anthony Smith, ‘National identity and the idea of European unity’, în International Affairs, 1992, 68, 1, p.73). A vorbi despre Europa, dar și despre structura numită Uniunea Europeană, înseamnă a privi viitorul, a încuraja întrucâtva gândirea speculativă. Aceasta pentru că trebuie să avem în vedere o nouă statalitate.
Modernizarea – care a pretins o dinamică economică și tehnologică – nu e echivalentul modernității. Modernizarea e omniprezentă în lume, pe când modernitatea trimite la reflecție și autoreflecție și e doar europeană (Sverker Sörlin, ‘Signalement av Europa…’ 1990, apud ‚The History of the Idea of Europe’, Contributors Pim den Boer, Peter Bugge, Ole Woever, Edited by Kevin Wilson&Jan van der Dussen, Routledge, London&New York, 1993, p. 205). Este adevărat că ideea de Europa și de identitate europeană include multe incertitudini, dar ele nu ne împiedică să formulăm propriile noastre interogații și răspunsuri. Cât despre înțelesul conceptului de Europa, acesta pornește de la istorie și de la diversitatea culturilor profesate pe continent, referințele istorice devenind utile dialogului și ipotezelor privind viitorul.
Este istoria Europei suma istoriilor ei particulare? Există o contradicţie ireconciliabilă între idealul pacifist şi cosmopolit al secolului luminilor şi mythos-ul naţional, separatist, al romanticilor? Ce pondere are ideea naţională în societatea contemporană a Europei? Au fost depăşite consecinţele tragediilor secolului al XX-lea? Este multiculturalitatea o politică a recunoaşterii? Cum anume contribuie dialogul plurilingv şi transcultural la definirea lui homo europaeus? Ce înseamnă asumarea ambivalenţelor culturale? Are europeanul o identitate multiplă? Dacă da, ce semnificaţii incumbă conceptul de identitate multiplă? Este necesară remodelarea conceptului de naţiune în contextul în care aspiraţia politică proclamă unitatea Europei? Pornind de la aceste întrebări, voi încerca să formulez cîteva ipoteze de lucru pentru o teorie identitară a Europei, din care nu vor lipsi perspectivele relaţiei Est-Vest.
Conform avocaţilor tezei multiculturale trebuie luate în considerare cererile de recunoaştere ale abolirii dominaţiei culturale, scopul fiind acordarea respectului cuvenit fiecărei culturi. Replica naţionalistului monoculturalist la o asemenea teză este următoarea: s-ar putea ca dominaţia şi marginalizarea să fie greşite din punctul de vedere al culturii celuilalt, dar ele sunt bune din perspectiva culturii majorităţii. Văzute prin prisma relaţiilor interpersonale şi intergrup, societăţile europene de astăzi pot fi definite ca având origini cultural-comunitare multiple şi, deci, fiind marcate de o diversitate de valori. Trecerea dintr-o cultură într-alta e relativ simplă şi ea depinde de abilitatea comunicării în mai multe limbi. Impresionante sînt întîlnirile, influenţele reciproce, comunitatea de valori. Încărcătura simbolică a religiilor dezvăluie mai mult decît similaritatea idealului de viaţă. Crezul şi normele sociale, juridice, pedagogice interferente ale iluminismului au promovat cel dintîi sensus communis,de care va trebui să ţinem seama atunci cînd discutăm unitatea încarnată de homo europaeus. Dincolo de agresivitatea limbajelor şi de radicalismul mişcărilor de emancipare, fragmentarea rezultată din politicile de secol al XIX-lea are şi părţile ei bune. De acolo izvorăşte atenţia noastră pentru plurilingvism şi pentru gestionarea moştenirilor istorice multiple ale lui homo europaeus. Doar că accepţiunea în care vom valorifica diversitatea va fi de dorit să fie rataşată viziunii cosmopolite şi nu aceleia naţionaliste.
Diversitatea lingvistică a fost nu doar temelia naţionalizării Europei, dar şi mijlocul intelectual ce a facilitat întîlnirea, confruntarea şi amalgamarea valorilor umane de pe continent. Ea a supravieţuit mai ales în regiunile transfrontaliere care au înfruntat naţionalismele şi purificarea etnică de după primul război mondial, au rezistat (atît cît au putut) dislocărilor de populaţii şi s-au împotrivit împărţirii politice şi culturale a cetăţenilor pe criterii de majoritate şi minoritate. Sînt oraşe şi regiuni în Europa Centrală unde trecerea dintr-o limbă într-alta şi dintr-o cultură într-alta era un mod de a fi, născînd un adevărat melting pot. Sunt zone în care asumarea a două sau trei limbi în acelaşi timp este o realitate. E vorba de regiunile de graniţă, de culturile frontaliere și transfrontaliere. Respinsă ori condamnată la tăcere de statele naţionale, folosită ca motivaţie pentru războaiele civile şi interstatale ale secolului al XX-lea, această lume este un posibil model al înţelegerii identităţii multiple a Europei. De exemplu, regiunile Europei Centrale și Est-Centrale se remarcă prin mulţimea ambivalenţelor, prin eterogenitatea populaţiilor urbane şi prin idealurile transculturale ale locuitorilor lor. Cînd nu le-a ignorat sau condamnat, etno-naţionalismul i-a minimalizat meritele. Mi se pare foarte important ca astăzi să ştim să gestionăm obiectiv moştenirile trecutului şi să valorizăm elementele credibile ori fecunde ale coabitării plurale. Exemplul înnoirii cultural-demografice a Europei mediane petrecută în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sub patronajul Vienei este unul dintre acestea.
Homo europaeus şi conceptul de identitate multiplă
Este conceptul de identitate multiplă consecinţa interferării a două sau mai multe culturi? Este identitatea multiplă o provocare pentru filozofia politicii? Studiind istoria mai multor culturi naţionale, înţelegem că idealurile europene pot fi definite mai bine prin prisma interferenţelor. Situate între state cu identităţi lingvistice diferite, regiunile de graniță se remarcă prin bilingvism sau trilingvism. Trăind între două religii şi două naţiuni, locuitorii lor au învaţat dintotdeauna ce înseamnă arta compromisului. Relativitatea discursului lor identitar este îndatorată diversității cuturale, amestecului de oameni şi de valori. Geografia şi demografia Europei au numeroase astfel de exemple. Prin ele se poate observa că identitatea cetățeanului trimite în primul rând la tradiţii mixte și nu la specificitate, la reflexe mentale definitorii dincolo de limba maternă, geografia locului şi origini istorice. O atare schimbare de perspectivă este înnoitoare şi ea poate contribui la redefinirea identitară a europeanului. Observația potrivit căreia codul cultural e relativ similar pe întreg continentul poate surclasa pretenţia unicităţii lingvistico-istorice a comunităților naționale europene. E vorba de pretenţia care a alimentat îndelung ideologia separării etnice, naţionale şi statal-naţionale.
Spre deosebire de monoculturalitate pe de-o parte şi de multiculturalitate pe de altă parte, conceptul de identitate multiplă are, mai ales din perspectiva integrării europene, o încărcătură pozitivă. Istoria și politicile unor state probează faptul că interferenţele mai multor comunităţi contribuie la construirea unei societăţi civice plurale, cu neputinţă a fi identificată pe criterii de specificitate, etnicitate, apartenenţă rasială. Europa se confundă adesea cu un melting pot în care valorile comune primează în fața segregărilor pe criterii culturale și social-politice. Deîndată ce cultivăm interferențele și un set de valori similar, orizonturile vor fuziona în mod firesc. Această fuziune a orizonturilor (`the fusion of horizons`) lucrează prin noul vocabular al comparațiilor și prin care sînt articulate contrastele.
Sînt state naţionale cu rădăcini culturale multiple. La fel, numeroase regiuni care se autodefinesc astfel. Conceptul în discuţie nu numai că este unul în deplină corespondenţă cu realităţile comunitar-umane, dar el deschide marea şansă a identificării unui homo europaeus al timpului viitor. Ca o primă concluzie, voi spune că avangarda viitorului european sunt indivizii, familiile, comunităţile şi naţiunile mixte din punct de vedere cultural şi religios. Europa poate fi văzută – cu mult beneficiu pentru proiectul unificării ei – prin prisma tipului de apartenenţe multiple. Recunoaşterea identităţii persoanelor în funcţie de regiune face parte din aceeaşi filozofie politică precum recunoaşterea drepturilor civic-muliculturarale.
Noblețea sîngelui și compromiterea pluralității
Adoptarea a două culturi în acelaşi timp a fost și este nu doar posibilă, dar şi utilă. Controversa istorică asupra Alsaciei fusese creată de statul-naţiune, respectiv de intenţia ocupării şi asimilării ei la una sau alta dintre culturile şi politicile celor două state învecinate, Franţa şi Germania. O situaţie asemănătoare este de văzut în controversele polono-germană, ceho-germană, slovaco-maghiară, albanezo-sârbă, bulgaro-turcă, ungaro-română ş.a. Compromiterea relaţiilor fireşti şi crearea stării conflictuale la scara regiunilor a pornit de la interesele acelora care revendicaseră teritoriul, nu şi de la realitatea intern-comunitară. Atentatele la tradiţiile de convieţuire din Tirol, Dalmaţia adriatică, Cehia sudetă, Gorizzia italo-slovenă şi Klagenfurt-ul austro-sloven atrag atenţia asupra rolului fundamental al interpretării critic-raţionale a istoriei, a tradiţiilor şi a culturii europene. Este important să admitem că identităţile belgianului, olandezului, elveţianului sînt parte a unei filozofii politice în care înțelesul și practicile plurilingve și transculturale au fost și sînt fundamentale. Comunităţile regionale din arealul Dunării de mijloc ori ale bazinului carpatic au trasee culturale similare. Definirea identităţii naționale pe baza conceptului de etnicitate – așa cum s-a întâmplat după primul război – a indus în eroare administraţiile statale şi puterile politice internaţionale. Fără voia lor, populațiile din regiunile est-central şi sud-est europene deveniseră principala temă a controverselor care au generat marile tragedii din timpul celor două războaie mondiale, precum și din timpul războiului civil din ex-Iugoslavia. În realitate, coexistenţa mai multor grupuri făcuse mult timp imposibilă definirea pe criterii etno-naţionale a regiunilor în cauză. În locul cunoaşterii realităţilor sociale multiple şi convergente, favorizînd apariţia unui homo europaeus lipsit de complexe, politicile statelor naţionale moderne au impus ideologia diferenţialismului, a specificității, a tradițiilor. Temeiul numeric invocat de ele prin apelul la statistici, precum şi la tezele etnografic-rasiste a indus cunoscutele segregări.
Ceea ce nu s-a reţinut suficient (instrucţia şcolară este responsabilă pentru această ignoranţă) este că, aidoma persoanei, grupurile au interese comune, schimbă reciproc valori, experienţe sociale şi economice. Şi, ceea ce este şi mai important, ele coabitează pînă la nivelul mariajelor mixte, al transferului de obiceiuri şi culturi religioase, al împrumuturilor. Conceptul de națiune e unul fluid. Mediile sociale moştenind ambivalenţe culturale au fost întotdeauna ţinute sub supraveghere de administraţiile naţionaliste; au fost tratate ca fiind nesigure ori neloiale majorităţii (vezi în cazul românilor transilvani modul în care a fost desconsiderată comunitatea greco-catolică de către regimul comunist). În realitate, societăţile cu origini culturale şi religioase plurale puseseră accentul pe setul de valori care a stat la baza familiei şi a societăţii civice mai mult decît o facuseră comunităţile etnografice disputându-şi întîietatea teritorială pe baza nobleţei sîngelui. Conceptul de township invocat de Tocqueville a avut şi în Europa regiunilor şi burg-urilor rolul său de coagulare şi de modernizare socială, culturală şi juridică. Acolo unde interferenţele au fost asumate şi unde ele au făcut posibilă respingerea sau uitarea ideologiilor separatiste în favoarea integrării comunitar-civice, acolo s-a născut o bürgerlichegeselschaft, o “civic society” sau o “comunita del popolo”. Acolo, orizonturile au fuzionat. De multiplicarea unei asemenea pedagogii e nevoie pentru creionarea personalităţii unui homo europaeus contemporan.
În loc de concluzii
Ipotezele formulate necesită cîteva precizări spre a evidenţia importanţa teoretică şi practică a temei supuse atenţiei. Identitatea Europei a fost și este tributară transculturalităţii şi identităţii multiple. Fuziunea orizonturilor e prezentă în toate colțurile Europei, ea fiind rezultatul profesării pedagogiei multi- și transculturale. E vorba de concepte care favorizează nu numai comunicarea, dar și geneza identităţilor personale, comunitar-civice, regionale, multiple. Graţie lor vom putea înţelege că în cazul Europei avem de-a face cu egala asumare a rădăcinilor culturale, lingvistice, religioase diverse. Dichotomia naţional-european nu îşi are rostul de vreme ce existenţa spirituală umană probează că idealurile şi valorile asimilate transcend particularităţile de orice fel. Adică sunt prin excelenţă transculturale. În cazul nostru, europene.
(Versiune prescurtată a conferinței susținută online în cadrul Dezbaterilor de la Sinaia, ediția a IV-a, 27-28 ianuarie 2021, având ca temă Uniunea Europeană și perspectivele ei. Organizator: Fundația Alexandrion, Moderator, Andrei Marga).
Citește și: Viitorul democrației, după Andrei Marga
