B A R T O L O M E U

din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,
iubitului meu cler si popor, har si pace de la Dumnezeu, Tatal nostru,
iar din parte-mi, arhieresti binecuvântari.

Iubitii mei fii sufletesti,

Hristos a înviat!
[Adevarat, a înviat!]

Una din cântarile de la slujba Vecerniei începe asa: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai întunecat soarele si cu lumina învierii Tale ai luminat toate…”. În numai câteva cuvinte sunt evocate cele doua momente de la sfârsitul vietii pamântesti a Domnului Iisus: moartea, precedata de convulsiile suferintelor, si învierea, precedata de moarte si îngropare. Este aici confruntarea dintre doua stihii antagoniste, care adica nu pot convietui împreuna, întunericul si lumina.
Sfântul Evanghelist Luca, în concordanta cu ceilalti doi sinoptici, ne relateaza astfel momentul si cadrul cosmic în care s’a petrecut moartea pe cruce a Mântuitorului nostru:  „Si era acum ca la al saselea ceas (adica în jurul amiezii), si întuneric s’a facut peste tot pamântul pâna la ceasul a noualea (adica pe la trei dupa amiaza); si s’a întunecat soarele”. […]  Si Iisus, strigând cu glas mare, a zis: Parinte, în mâinile Tale Îmi pun duhul. Si aceasta zicând, Si-a dat duhul”.
Asadar, bezna cuprinde pamântul în plina zi, soarele devine neputincios, Iisus Îsi da duhul pe cruce, în timp ce cosmosul îi devine solidar.
Când e vorba de disparitia luminii, cuvântul  cel mai frecvent este verbul a stinge: în forma tranzitiva: a stinge o lumânare, o lampa, o candela, un bec electric, a stinge un incendiu, si, la modul generic, a stinge lumina; iar în forma intranzitiva, a se stinge:  s’a stins  lumânarea, lampa  candela, becul electric, s’a stins focul din vatra.
Acelasi verb însa este folosit si când e vorba de viata unui om: daca e în agonie, se stinge încet, daca a murit, s’a stins din viata.
Este exact ce se petrece pe Golgota: în timp ce Iisus se stinge pe cruce, lumina se stinge de pe fata pamântului
Noi stim însa ca lumina pamântului, în timpul zilei, vine de la soare. Daca ar fi sa tâlcuim fenomenul de pe Golgota dupa stiinta si ratiunea noastra, ar trebui sa abordam întâi cauza si apoi efectul si sa citim: soarele s’a stins, si întuneric mare s’a facut peste tot pamântul. Dar ordinea din Scriptura e rasturnata: ni se ofera efectul, adica întunericul, dar nu si cauza.  
Sa observam însa, înca o data, ca soarele nu s’a stins, ci doar s’a întunecat, adica a palit sub împresurarea întunericului. Chiar daca am presupune ca întunericul a fost cauzat de o eclipsa de soare, aceasta  nu putea sa dureze mai mult de trei minute, dar aici e vorba de trei ore. În cazul acesta se naste întrebarea: de unde a venit întunericul, daca el nu e altceva decât absenta luminii?  
Ei bine, dragii mei, gândul ne duce la momentul de dinainte de facerea lumii, când, asa cum ne spune Sfânta Scriptura, totul era o genuna, adica un haos întunecat al materiei create din nimic, dar înca informe: „si întuneric era deasupra genunii; si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Si a zis Dumnezeu: Sa fie lumina! Si a fost lumina.  Dar de unde venea lumina, de vreme ce ne aflam în ziua întâi, iar soarele si luna vor fi create doar în ziua a patra?  Ei bine, aceasta era lumina necreata, latenta în fiinta lui Dumnezeu, si pe care El a activat-o prin cuvânt. Revenind pe Golgota, avem motive sa credem ca Dumnezeu-Tatal Si-a rezorbit lumina pentru trei ore, adica pe durata agoniei lui Iisus,  facându-Si simtita prezenta si raspunzând astfel strigatului disperat al Fiului Sau: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M’ai parasit?  Nu, Tatal nu-Si parasise Fiul. Dimpotriva, El participa, atotputernic si deasupra oricarei suferinte, la patima si moartea Fiului Sau, pe care Acesta si le asumase   – depasindu-si clipa de sovaiala din gradina Ghetsimani – , si acceptase sa soarba paharul amaraciunii pâna la fund.
Întunericul primordial precedase lumina creatiei; lumina învierii  este precedata acum de un doliu la scara cosmica.

Dreptmaritori crestini,

Iata-ne ajunsi în Duminica Pastilor, când preotul iese în fata credinciosilor tinând în mâna o faclie aprinsa si îi îndeamna: „Veniti de primiti lumina!” Urmeaza cântarile pascale, în care abunda cuvintele lumina, luminos, stralucire, stralucitor, precum: „Sa ne curatim simtirile si sa-L vedem pe Hristos stralucind cu neapropiata lumina a învierii”; sau: „Lumineaza-te lumineaza-te, noule Ierusalime, ca slava Domnului peste tine a rasarit!” Daca ne întoarcem la cântarea Vecerniei, cu care am început, vom auzi din nou: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai întunecat soarele si cu lumina învierii Tale ai luminat toate”.
Nedumerirea noastra însa vine din aceea ca verbele a lumina, a straluci,  sau derivatele lor, nu se afla în nici una din relatarile celor patru Sfinti Evanghelisti asupra  învierii Domnului. De la ei stim, de pilda, ca schimbarea la fata de pe muntele Taborului L-a înfatisat pe Domnul transfigurat, cu vesmintele stralucitoare , ca îngerul care I-a vestit învierea avea înfatisarea unui fulger , dar nici o mentiune despre propria Sa stralucire. Dimpotriva, Maria Magdalena l-a confundat cu gradinarul,  ucenicii Luca si Cleopa l-au luat pe ca un drumet oarecare,  tot ca unui drumet i s’au adresat cei sapte ucenici ai Sai (inclusiv Petru si Ioan) pe malul Marii Tiberiadei ; asadar, nimic care sa arate stralucirea unui Înviat din morti, nimic care sa contrabalanseze, triumfator, întunericul din jurul Crucii.
Si totusi, dragii mei, învierea Domnului nu a fost lipsita de stralucire, dar nu exterioara, în vazul lumii, asemenea unui spectacol de senzatie  – asa cum ni-L înfatiseaza neinspirata iconografie occidentala –,  ci în intimitatea mormântului,  când peretii de piatra s’au pomenit inundati de lumina trupului care se subtiliza prin îndumnezeire, îsi parasea giulgiurile pastrându-le forma si iesea prin toti porii materiei stâncoase. În aura acestei lumini‚ a pogorât  Hristos mai întâi în iad, de unde i-a tras afara pe mortii care-L asteptau în întuneric, începând cu Adam si Eva, asa cum ni-L înfatiseaza traditia rasariteana în singura reprezentare iconografica a învierii.
Revenit printre ai sai,  El se reconstituie într’un Iisus pe Care propriii Lui  ucenici, stând la masa cu  Cel pe care-L crezusera un strain, nu îndrazneau sa-L întrebe:  Cine esti Tu?, stiind ca este Domnul.  Lumina învierii nu a avut martori, dar o cunoastem prin credinta.
Toate aratarile Domnului de dupa înviere au avut un singur scop, anume sa-i convinga pe oameni, începând cu ucenicii Sai, ca El, Cel capabil acum sa intre într’o casa cu toate usile încuiate, dar totodata sa-i ofere lui Toma proba simtului tactil, este una si aceeasi Persoana cu Cel care murise pe cruce: acelasi Iisus, acelasi Hristos, acelasi Fiu al lui Dumnezeu, acelasi fiu al Mariei, acelasi Mântuitor.
Pe toate acestea le facea în pregatirea apostolilor pentru urmatorul mare eveniment din viata Sa pamânteasca, înaltarea la cer.
Iubitii mei, as vrea sa stiti ca Înaltarea Domnului este o sarbatoare tot atât de importanta ca si Învierea si ca ele, desi praznuite la date calendaristice diferite, nu pot fi gândite decât împreuna. Asa cum, în iconomia divina,  Vinerea Patimilor a fost necesara pentru Duminica Pastilor, tot astfel Duminica Pastilor a fost necesara pentru Joia Înaltarii, iar Joia Înaltarii a fost necesara pentru cea de A doua Venire, Judecata de Apoi si constituirea Împaratiei Cerurilor. Înaltarea era menita sa încheie ciclul pamântesc al Domnului si fusese anuntata de El cu mult înainte. I-a spus-o si Mariei Magdalena, îndata dupa înviere: „Nu te atinge de Mine, ca înca nu M’am suit la Tatal Meu; ci mergi la fratii Mei si spune-le: Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru”.
Pe de o parte, era normal ca Iisus sa Se Întoarca în cer, de unde venise, si, pe de alta,  era normal ca El, odata întors, sa pregateasca locuri pentru noii veniti de pe pamânt. Înaltarea înseamna imponderabilitate. Iisus îsi aratase aceasta însusire dumnezeiasca în  doua momente, umblând pe apa marii si transfigurându-Se pe Tabor, dar acestea erau circumstantiale, nu permanente si definitive; înaltarea propriu-zisa va fi permanenta si definitiva. El si-a chemat ucenicii într’un loc anume, spre Betania, le-a poruncit sa raspândeasca  Evanghelia  în toata lumea, Si-a ridicat mâinile asupra-le si i-a binecuvântat, dupa care S’a înaltat la cer.
Învierea nu a avut martori, dar înaltarea a avut. Învierea a fost receptata cu îndoieli si necredinta. Iata de ce noi sarbatorim Pastile cu asertiunea Hristos a înviat!, la care ni se raspunde cu confirmarea  Adevarat, a înviat! naltarea însa a fost o despartire izvorâtoare de lumina, de vreme ce ucenicii s’au întors în Ierusalim „cu bucurie mare”. Iata de ce în cartile noastre de slujba nu exista o salutare similara cu aceea de la Pasti. Nu se spune [Hristos S’a înaltat!, Adevarat, S’a înaltat!], pentru ca asupra înaltarii  nu au existat îndoieli sau necredinta. Faptul ca unii crestini folosesc aceasta salutare, din nestiinta sau exces de evlavie, nu este atestat de Biserica.
Sa mai retinem o rânduiala a iconomiei dumnezeiesti. La patruzeci de zile de la nastere, Pruncul Iisus  era întâmpinat în templu de catre Dreptul Simion, care,  luându-L în brate, L-a marturisit ca Mântuitor trimis de Dumnezeu-Tatal. La patruzeci de zile dupa înviere, Iisus era întâmpinat de catre Însusi Dumnezeu-Tatal, care Si L-a asezat, întru slava, de-a dreapta Sa. Iata o emotionanta simetrie divina!

Iubitii mei fii sufletesti,

Am început cu nedumerirea ca bucuria, veselia, lumina, stralucirea, jubilatia pe care le avem noi în sarbatorirea Pastilor nu se regasesc si în paginile Sfintilor Evanghelisti. Si totusi, ele exista, într’un text al Sfântului Luca. La una din întâlnirile pe care Domnul le-a avut cu ucenicii Sai între înviere si înaltare, le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am grait pe când înca eram împreuna cu voi, ca toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise, în profeti si în psalmi trebuie sa se plineasca. Atunci le-a deschis mintea  ca sa înteleaga Scripturile”. Or, a-i deschide cuiva mintea înseamna, de fapt, a i-o lumina. Exista si expresia curenta a insului care, în sfârsit, a înteles ceea ce nu întelesese pâna atunci: – Acum, da, m’am luminat!
Întelegerea  este în primul rând  o virtute a mintii, a intelectului.  Noi, cei de astazi, nu mai plutim în întunericul ignorantei celor de demult, ci cunoastem, chiar daca doar elementar, ce înseamna patimile, moartea si învierea Domnului Iisus.
Dar, pe lânga întelegere, mai e ceva, trairea. Nu e destul sa praznuiesti Pastile, ca o petrecere oarecare; important e sa  simti sarbatoarea vie în interiorul tau sufletesc, ca ea face parte din fiinta ta launtrica. . Pentru aceasta însa e nevoie de pregatire, de post, de rugaciune, de spovedanie, de milostenie. Numai astfel putem intra în duhul unei cântari pascale pe care v-o repet: „Sa ne curatim simtirile si sa-L vedem pe Hristos stralucind cu neapropiata lumina a învierii”. Asadar, curatirea simtirilor, aceasta e conditia esentiala pentru accesul fiecaruia din noi la  inaccesibila lumina a învierii; doar asa imposibilul devine posibil, minunea învierii se petrece în chiar sufletul tau.
Fie ca si în anul acesta sa simtim în Sarbatoare nu numai lumina soarelui, dar si stralucirea Celui a facut soarele, si sa cântam laolalata:
„Ziua Învierii, si sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne îmbratisam; sa zicem: Fratilor, si celor ce ne urasc pe noi, sa iertam toate pentru  Înviere, si asa sa strigam: Hristos a înviat din morti, cu moartea pe moarte calcând, si celor din morminte viata daruindu-le”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.