În apărarea lui Andrei Pleşu

Acum, când întreaga lume trăieşte cu intensitate atitudinea agresivă a Rusiei, care însă este aceeaşi de la Petru cel Mare la Vladimir Putin, m-am gândit că despre acest subiect vor scrie valoroşii mei colegi de la redacţie. Şi atunci mi s-a părut că într-un săptămânal care apare într-un oraş cu adevărat cultural şi cu o veche tradiţie universitară nu se poate omite să scriu despre imunda campanie dezlănţuită de un anume post de televiziune împotriva unui remarcabil cărturar, ale cărui cărţi le-am văzut în librării înainte de 1989. Andrei Pleşu s-a remarcat cu brio, atât în filosofie, eseistică şi publicistică, cât şi în viaţa publică, fiind într-un sfert de secol ministru al Culturii, al Afacerilor Externe şi o perioadă de patru luni consilier prezidenţial, funcţie din care a demisionat.

Nişte neica-nimeni, care vor fi înregistraţi în istorie publicisticii ca nişte impostori, au încercat să arunce tomberoane de mizerii asupra multor intelectuali de valoare ai ţării (Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu şi alţii), dar în ceea ce-l priveşte pe Pleşu, fantezia morbidă a lui Gâdea a atras dimensiuni de neimaginat într-un stat civilizat.

De data aceasta, reacţia societăţii civile a fost mai promptă, s-au realizat emisiuni la televiziune în apărarea demnităţii celui injuriat, mai puţin la televiziunea publică, iar la Bucureşti a fost organizat şi un miting de protest. Protestatarii au cuprins o prezenţă selectă. Sper că aceste manifestări de solidaritate au mai îndulcit amărăciunea cărturarului. Apoi, chiar şi Consiliul Naţional al Audiovizualului a amendat canalul de televiziune în cauză. S-a demonstrat că românii nu se ocupă numai de familia Becali sau de starea sănătăţii domnului Lis şi alte personaje efemere, ci şi de alte lucruri, cât de cât mai serioase. M-a surprins şi faptul că Stelian Tănase nu a reacţionat la această campanie calomnioasă până acum, deşi directorul general al televiziunii publice este cu adevărat un intelectual. Se confirmă din nou cuvintele lui Bălcescu, multe îndrăgite de Ioan Alexandru, că românii nu de oameni inteligenţi duc lipsă, ci de oameni de caracter.

Multe din cărţile lui Pleşu le am în bibliotecă. La unele lansări de cărţi din Cluj am participat cu bucurie, regret că nu am fost prezent când autorului i s-a prezentat cartea „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, pe care o am şi o frecventez în momentul de faţă. În acest context, al valorii celui calomniat, ceea ce s-a scandat la Bucureşti, şi anume că Pleşu este un reper moral, reprezintă o evidenţă. Nu e mai puţin adevărat că de la Monica Lovinescu la Gabriela Andreescu, Pleşu a avut şi opozanţi, dar aceştia din urmă s-au manifestat decent şi nu ca nişte suboameni. Andrei Pleşu va rămâne în istoria culturii române şi pentru că a construit edificiul Colegiul Noua Europă, care a editat cea mai bună traducere din Vechiul Testament. Ciudată mi s-a părut şi atitudinea lui Florin Iaru din Adevărul, dar acesta şi-a exprimat opiniile în cadrul conceptului de libertate a opiniei şi a presei.

Canalul de televiziune odios se laudă că este cel mai urmărit în ţară, ceea ce probabil este adevărat, dar acest lucru nu ar trebui să ne bucure, chiar dacă a avut şi interlocutori remarcabili, ca monseniorul Robu şi surorile Coposu. Nu spun că toţi colegii lui Gâdea şi Ciuvică sunt mizerabili, unii sunt chiar talentaţi, dar faptul că unele personalităţi incontestabile le-au acordat interviuri nu le acordă circumstanţe atenuante ciracilor lui Felix şi nu ar trebui să constituie nici motiv de mândrie pentru cei care întreprind această campanie insistentă.

Apropo de domnul Pleşu, îmi permit să reproduc două sintagme din înţelepciunea populară: „Nu mor caii când vor câinii” şi că „Apa trece, dar pietrele rămân”. Marele intelectual este o piatră fundamentală în cultura naţională şi de acolo nu-l va clinti nimeni.

21.03. 2014

Adrian Man

P.S.: În luna martie a acestui an s-a împlinit un pătrar de mileniu de la trecerea la cele veşnice a vrednicului episcop Petru Pavel Aron, al patrulea ierarh greco-catolic în ordine cronologică şi ctitorul şcolilor româneşti de la Blaj. A fost şi un călugăr deosebit, a dus o viaţă cu adevărat sfântă, plină de sacrificii. A murit în vizită pastorală la Cavnic, Maramureş. Rămâne în istoria naţională nu numai pentru că a întemeiat şcoli, unde au avut acces românii, indiferent de confesiune, dar şi pentru că a săvârşit o operă fundamentală, şi anume traducerea Bibliei din limba latină (vulgata Sfântului Ieronim). Biblia lui P.P. Aron a fost tipărită într-o ediţie ştiinţifică, după mai bine de 200 de ani de la elaborare, de Academia Română Filiala Cluj, prin strădania prof. dr. Ioan Chindriş şi a colaboratorilor acestuia. Le aduc omagiul meu pentru acest fapt deosebit de cultură. Un gând de gratitudine şi pentru acad. Eugen Simion, care a sprijinit această acţiune exemplară, deoarece Biblia lui P.P. Aron ar fi meritat de mult să vadă lumina tiparului.