In asteptarea transcrierilor sau ce am facut in vacanta de toamna

Cât de mişto este să ai telefonul ascultat. Săptămâna aceasta am aflat că, în perioada 20 septembrie-19 octombrie, postul telefonic de pe care efectuez în mod regulat apeluri a fost înregistrat în baza autorizaţiei nu mai ştiu cât. Cel mai mişto e să îl ai ascultat când nu ai minute. Mărturisesc că am venit din vacanţa din Italia în 20 august şi de la aeroport am mers direct la o cafea cu un prieten. Spre ruşinea mea, trebuie să recunosc faptul că atunci a fost şi ultima dată când mi-am mai încărcat cartela prepay cu pricina,  din moment ce am primit de la birou abonament de serviciu.  Cu alte cuvinte, opţiunea cu minute şi mesaje în reţea mi-a expirat exact în 20 septembrie 2010,  adică fix în ziua în care am început să emit radiofonic. De atunci sunt în perioada de graţie şi nu pot da telefoane, folosind în acest scop celălalt număr :)). Cum ar spune fosta mea profesoară de istorie, “Caz tipic de ghinion!”.  Din acest motiv, am decis să-mi fac harakiri social şi, în aşteptarea transcrierilor, să fac unele precizări gen ce şi cum.
Chiar cred în valorile presei, după cum cred şi în Justiţie. Cred că dosarele există pentru a fi studiate. De aceea nu sunt indignat de articolul din citynews şi nici nu-i port ranchiună colegului Ravoiu. De Liviu Alexa nu am ce să comentez, şi, oricum, e cam “out of my league”. Dar se pare că, mai nou, trebuie să dau explicaţii şi lui Tudor Cutuş, care nu mai încape de mine, şi care, din abatorul lui din Floreşti, sugerează poze de materiale, reminescenţe ale unei cariere de jurnalist demult apuse. Cum Teddy e  în categoria semimuscă, cred că o să îi trimit propria brigadă la domiciliu, asta dacă nu ne întâlnim "face to mutră". De aceea, cu toată sinceritatea, ar cam trebui să-i explic cu ce mă ocup în timpul liber, atunci când nu scriu la „gazetă”.
Spre deosebire de alţii, fac parte din loja selectă şi exclusivistă a oamenilor născuţi la Stanca, nu am fost în Bihor în viaţa mea, decât atunci când am mers după bulldog şi nici nu vreau să mă mai întorc acolo vreodată. Am două apartamente, unul în Mărăşti şi altul pe Horea, unde am copilărit şi unde am o groază de prieteni. Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi mănânc doi pui de pisică, după care mă duc la scârbiciu. Asta de faţadă.
În realitate, cam pe la orele 17.00, când termin de băut pe gratis cu interlopii de la birou, Mr. Hyde iese la suprafaţă şi atunci începe paranghelia. Atunci când nu vând droguri adolescenţilor emo de prin parcuri, mă duc să îmi vizitez beciul în care ţin babe over ’80 pe care le violez în mod repetat cam de 7 ani încoace. Fără milă şi cu bestialitate lipsesc de libertate şi kinderii rezultaţi în urma explorărilor mele babofile, pe care îi mai scot din când în când la cerşit pin Piaţa Muzeului ca să nu îşi poată bea lumea limonada de lime liniştită. Deci, dacă un copchil mucos vă cere ceva lovele să ştiţi că eu l-am pus. “Un ban, un bănuţ, o ţigare, o ţigare”. Sounds familiar? Tot unul dintre acoliţii mei. Îi rudă cu tata şi am zis să îi dau şi lui un job, ca nah, e criză. La prostituate nu mă duc, vin ele la mine.  Îmi plac braziliencele de Iris, cu cât mai negre şi mai nespălate, cu atât mai bine. Cum nu am cu ce, fac zilnic exerciţii la degetul mijlociu arătând semnul prezidenţial către pietoni, pe care îi şi scuip, aşa de fun. Şi asta doar pentru a mă menţine în formă.
Şi gata cu autodenunţul. Chiar dacă jurisprudenţa ultimilor ani şi o parte din doctrină tind să-i ofere valoare de circumstanţă atenuantă, m-am cam autodenunţat destul. Ce am mai făcut în  vacanţa de toamnă o să aflaţi cât de curând, se pare, deci nu are sens să vă stric surpriza. Până atunci, mă duc să mă bucur de ultima săptămână în care sunt integru.
 
Sabin Ripan