Reporter: De câţiva ani încoace municipalitatea clujeană a investit sume considerabile în transformarea în zone pietonale a mai multor artere si pieţe din centrul istoric al oraşului. Cum percepeţi planurile primăriei referitor la închiderea anumitor străzi, în condiţiile în care oricum traficul din centrul oraşului este sufocant?
Szabolcz Guttmann: Am ajuns în perioada postmodernă în care logica moderniştilor a fost depăşită. Nu putem realiza un oraş care să satisfacă toate cerinţele posibile şi imposibile. Chiar şi în ţările dezvoltate, unde există o infrastructură imensă pentru maşini, s-a ajuns astăzi să se renunţe la ele. S-a ajuns chiar la restricţionarea numărului maşinilor. Liniştirea traficului se poate rezolva şi cu măsuri postmoderne, şi anume: mijloacele de transport în comun sau chiar bicicleta. Reţeaua stradală în oraş pentru mijloacele de transport în comun este suficientă, acelaşi lucru şi pentru taximetrişti. Trebuie o reformă radicală în mentalitatea citadinului şi a administraţiei. Maşinile trebuie să rămână în zonele unde nu deranjează omul.
Rep: Care sunt străzile care ar putea fi transformate în zone pietonale?
SG: În centrul istoric e foarte clar că tot ce este intra-muros este cu un ţesut mai aparte. Faţă de tot ţesutul oraşului, aici ar fi de dorit să rămână maşina în afara zidurilor, în parcările masive, care pot fi multiplicate şi ele. Pietonalul nostru principal deocamdată este semipietonal. În momentul în care semipietonalul de pe Eroilor se leagă cu Piaţa Unirii, putem asita la o liniştire a traficului. Nu trebuie închise în totalitate străzile, este suficientă şi o restricţionare destul de acerbă.
Rep: În termenii altui registru, Cluj-Napoca a avut destul de mult de suferit din cauza construcţiilor haotice şi chiar şi a “gafelor arhitecturale”. Consideraţi că exită lacune în legislaţia urbanistică actuală?
SG: În toată ţara au fost probleme în ultimii douăzeci de ani, de când legislaţia dreptului de proprietate, legi administrative etc., sunt într-o ordine inversă. Proprietatea a bătut administraţia, legile proprietăţii băteau legile urbanismului, iar prin instanţă s-a putut face aproape orice. Aceasta este e problemă naţională. Urbanismul şi arhitectura este oglinda vie a societăţii. Din păcate aceasta a fost societatea românească în ultimii ani. Cea mai afectată este periferia. Acolo asistăm la o dezvoltare haotică masivă. Din păcate încă legile sunt tot foarte stufoase şi încă afectează destul de grav centrele istorice. Reglementările din noul PUG ar fi de dorit măcar să ajusteze cât de cât aceste lacune.
Rep: Tot în planurile primăriei se regăseşte şi construirea de parkinguri în toate cartierele oraşului. Credeţi că sunt utile? Care credeţi că va fi consecinţa principală a construirii acestora?
SG: Trebuie să scăpăm de maşini. Ce este astăzi în cartiere este insuportabil. Practic tot spaţiul care a rămas între blocuri şi construcţii e împânzit de maşini. Dacă le împachetăm în câteva imobile, am putea regenera spaţiul verde. Din acest punct de vedere este foarte normal ca distanţa dintre parcarea maşinilor şi apartament să nu fie mare. Este de dorit să nu fie o construcţie agresivă şi să fie pe cât posibil atenuată de dotări. Datorită acestor clădiri comunitatea câştigă zone de joacă sau spaţiu verde.
Rep: În luna august urmează să se finalizeze parkingul din Mănăştur. Cum comentaţi amplasamentul clădirii?
SG: Este o construcţie în primul rând agresivă. Amplasarea în astfel de locaţii este bine să fie precedată de un studiu urbanistic mai cizelat şi mai înţelept. În ultimii douăzeci de ani în Mănăştur s-a construit mult, pe fiecare petec de teren. Clădirile publice trebuie gândite în ansamblul lor, cu funcţii cu tot. Putem vedea că asta nu s-a întâmplat. A fost o măsură pompieristică de a rezolva tot timpul ceva în detrimental altcuiva.
Rep: În condiţiile în care fiecare oraş mare are o piaţă centrală, a cărei funcţiune este exclusiv pietonală, cum vi se pare proiectul de transformare in zonă pietonală a Pieţei Unirii? Consideraţi că proiectul adoptat de municipalitate este cel mai bun pentru comunitate?
SG: Ideea de verde în centrul istoric a plecat de la modernişti. Logica postmodernisţilor doreşte să aducă centrul civic în atenţia urbei. Fără parc nu se poate trăi, însă dacă centrele civice agitate sunt ocupate de parcuri dăm peste cap logica intrinsecă a oraşului. În momentul în care şi la Cluj vom avea Piaţa Unirii pietonală, aşa cum este în proiect, vom putea vedea diferenţa. Conceptual nu înseamnă să dai peste cap cotidianul din Cluj, ci va fi un cotidian evenimentul din Piaţa Unirii, ceea ce înseamnă că oraşul începe să pulseze, să devină cultural. În parc poţi să faci evenimente mărunte, intime, ceea ce nu este cazul Pieţei Unirii. Locaţia pieţei este cea mai reprezentativă din punct de vedere urbanistic architectural, are o istorie seculară, în care a funcţionat ca o piaţă agitată, a avut un secol liniştit, de cvasi-parc, însă agitat şi distrus de maşini. Se încearcă acum o logică inversă. După ce va deveni zonă pietonală va putea deservi unor multiple funcţiuni.
Rep: Din postura de fost arhitect-şef al Sibiului, care sunt asemănările şi diferenţele dintre Sibiu şi Cluj-Napoca? Ce poate prelua din punct de vedere urbanistic Cluj-Napoca de la Sibiu?
S.G.: Fiecare oraş are un specific propriu, dar există şi similitudini. Între Sibiu şi Cluj este o concurenţă istorică de a deveni capitala regiunii. Sibiul, poate în Evul Mediu şi în Baroc a reuşit acest lucru, Clujul a avut în Renaştere, dar fără o explozie arhitecturală extraordinară. În schimb, secolul XIX a numit Clujul drept capitală a Transilvaniei. Comună este logica intrinsecă a oraşelor fortificare în care apar acele pieţe reprezentative centrale şi unde astăzi putem să profităm de magnetul spaţiului civic. Sibiul, chiar dacă este astăzi mai mic numeric decât Cluj-Napoca, având o populaţie de numai 170.000 de locuitori, este un exemplu că poate să umple spaţii pietonale enorme. Clujul are nevoie să înţeleagă că trebuie pus un accent mai mare pe eveniment şi nu pe circulaţie, pe om, nu spre maşină. Capacitate infrastructurală există, iar dacă nu putem percepe structura arhitecturală urbanistică este nu pentru că ea nu exista, ci din cauză că nu este utilizată optim.
Rep.: Proiectul de realizare a noului Plan Urbanistic General (PUG) al municipiului este pe ultima “sută de metri”. Prin ce se deferenţiază noul PUG de cel vechi?
S.G.: Generic vorbind despre PUG, am provocat o întâlnire profesională nu de mult la Bastionul Croitorilor, pentru că dorim să fim utili şi din privinţa profesionalismului, adică să vedem în ce măsură proiectul pentru noul Plan Urbanistic General reuşeşte să vizeze dorinţele pentru 2020. Întâlnirea propusă de Ordinul Arhitecţilor din Cluj a avut ca scop să adune reprezentanţi din administraţia publică locală şi echipa de proiectare pentru noul PUG, pentru a cădea de acord şi pentru a ajunge cât mai repede la o înţelegere în ceea ce priveşte spaţiul urban arhitectural şi funcţiunile pe care trebuie să le satisfacă. Întotdeauna un PUG este ceva foarte special, şi pe de altă parte foarte general. Special în sensul că planşele urbanistice sunt înţelese de către specialişti, urbanişti şi în mod particular arhitecţi, şi extrem de general pentru că, de fapt, are reglementări pentru tot oraşul şi trebuie să mulţumească cerinţele tuturor cetăţenilor. În acest ultim sens ar fi de dorit să înţeleagă toţi ce se întâmplă într-un astfel de proiect. Mai mult, echipa pentru Cluj este una profesională şi are deja o dexteritate pentru a breveta idei foarte speciale, în interesul tuturor. Noi am marşat cu zonele protejate în această discuţie, zone protejate care sugerează de fapt un nou concept în ceea ce priveşte un nou PUG. Acest nou concept, a apărut mai “ceţos” imediat după anii 1990, dar mult mai concret apare acum, în prezenţa generaţiilor noi. Acum este a treia generaţie, pentru că din zece în zece ani se refac astfel de proiecte urbanistice.
Rep: Din ce punct de vedere este proiectul pentru noul PUG diferit faţă de ce era înainte de 1989?
SG: Înainte de 1989 urbanismul modernist a exacerbat periferia oraşului, în sensul ca au apărut cartiere noi, dar lăsând la o parte centrul istoric. Aproape că a fost o logistică specială-centralistă, prin care s-a întors spatele la tot ceea ce este centrul istoric, prin simplul motiv că toate simbolurile religioase care erau prezente în astfel de centre istorice erau ca temă şi concept, un nou centru civic, unde aceste elemente nu perturbează construirea omului nou. Într-un fel socialismul a reuşit să exacerbeze cerinţele unui urbanism modernist: un nou cartier şi un “om nou” care nu mai ştie de religii, nu mai ştie istorie. S-a realizat aproape o ştergere a memoriei nu numai individuale, ci şi colective. Foarte treptat după 1990 a pornit, mai ales a doua generaţie de PUG, a introdus un nou concept prin care evoluţia organică, de la centrele istorice spre periferie, primeşte un alt ecou. Se reconştientizează valoarea acestor centre istorice, elementele benefice cu care putem să ne mândrim, şi chiar se renegociază utilizarea circulaţiilor rutiere spre o circulaţie pietonală. Acum putem face o pledoarie pentru punerea în valoare a acestor centre istorice. Cred şi sper că noul PUG va avea acest punct de pornire. Prin discuţiile pe care le-am avut, dincolo de centrul istoric, avem încă zone de protecţie cu valoare culturală destul de amplă. Nu vom avea prea mult timp pentru 2020 şi din acest punct de vedere chiar în discuţiile pe care le preconizăm în 2010 s-a subliniat cantitatea enormă de studii paralele complementare care trebuie să ajute PUG-ul încă din faşă, sau în cursul implementării unor gânduri. Dacă discutăm despre capitala culturală 2020 cred că este oportun să se comande şi un studiu în acest sens, care să suplinească tot ceea ce un PUG nu poate să facă, fiindcă totuşi PUG-ul este ceva general, dar din care poate chiar şi în acest an, sau pe parcursul evoluţiei, să vedem imaginea culturală a oraşului.
Rep: Ce o să vedem în 2020?
SG: În acest demers am realizat Universitatea de Vară, prezentând deja planşele în Turnul Croitorilor. Tema a mers pe ideea revitalizării şi reabilitării centrului istoric. În două săptămâni, cu 43 de studenţi, nu poţi face acest lucru decât ca o primă măsură de intervenţie. Ce înseamnă asta? Strângerea bazei de date, cunoaşterea celor mai importante locaţii, să producem acel releu pe baza căruia putem porni o discuţie şi cu beneficiarul şi cu administraţia locală. Exemple de acest gen am avut multiple în Sibiu, şi cred că investiţia este de a sprijini cu dotări minimale de spaţii complementare sau chiar de reamenajări interioare. În momentul acela oraşul va avea o ţesătură de imobile nu numai spaţii urbane deschise, dar chiar şi spaţii inedite pentru expoziţii, concerte etc. Acest lucru nu merge de pe o zi pe alta. Oraşul a început de acum câţiva ani un demers de schimbare, numai cu paşi foarte reţinuţi, şi acest lucru se vede că nu aduce beneficii concrete. Aceşti paşi foarte serioşi pe termeni scurţi pot da semnale foarte coerente şi concrete. Am ales locaţii simbol, Turnul Bisericii Sfântul Mihai, care ar fi probabil punctul de atracţie numărul unu pentru un turist, să urce, să vadă ţesutul urban şi să aibă o hartă reală a oraşului. Cu o investiţie nu foarte puţină se poate face acest lucru, însă trebuie conştientizaţi nu numai proprietarii, dar şi urbea că acest turn nu este o investiţie punctiformă. Am legat faţă de acest turn un studiu pe Iuliu Maniu şi încă unul pe Piaţa Unirii, inclusiv Parohia Romano-Catolică. Reprezintă trei situri relativ apropiate, dar care în momentul de faţă sunt decupate de două artere de câte trei benzi. Peste tot avem astăzi doar funcţiuni conexe, iar conştientizarea valorilor în această zonă nu se realizează. Mănăstirea Franciscană, deşi a ajuns de doi ani în posesia Ordinului Franciscan, în ea încă mai funcţionează Liceul de Arte. Nu vrem o dispută între două instituţii, ci vrem să ştim cum funcţionează, să marcăm sincopele care există şi să vedem cum se poate ajunge într-o nouă etapă, la o negociere de a pune în valoare, de a deschide porţile spre turism, spre spectacole de excelenţă. Astfel de săli de muzică de cameră cum există în această mănăstire, încă din Evul Mediu, nu are toată ţara. Este o problemă punctiformă, chiar pe un ansamblu arhitectural de prim rang. O altă locaţie simbolică a fost Biblioteca actualului Liceu Bathory.
Nu vorbim doar de clădiri, ci vorbim de clădiri într-un şesut urban, şi fiecare clădire dacă se regăseşte într-un ansamblu are şansa să supravieţuiască. Din păcate astăzi încă în Cluj trăim prin obişnuinţa realului destul de cenuşiu: clădiri dispersate, şi fără trasee care să lege plăcut acest ansamblu.
Sorana Ionăşanu
