A plecat dintre noi la 82 de ani Emilia Macavei, profesor universitar de medicină internă ce a activat la Medicală I din Cluj-Napoca din 1952 până în 1990. Pentru cei care i-au fost pacienţi, studenţi şi, îndeosebi, pentru rude şi prieteni, pierderea este ireparabilă. Se confirmă din nou cuvintele poetului: „În orice despărţire murim câte puţin/ Te simţi mai singuratic, mai străin”.
A fost nu numai un profesionist de elită, ce face parte din şcola medicală clujeană, având ca maeştri pe cei mai iluştri profesionişti, dar şi un om de deosebită generozitate. Desigur, se spune, că despre morţi se vorbeşte numai de bine, dar cuvintele pe care încerc a le spune despre cea trecută în eternitate, zilele trecute, nu au nimic convenţional, ci încearcă să exprime câte ceva despre un medic pe care l-am cunoscut încă acum 50 de ani. Mi-a fost un asistent remarcabil, poate cel mai bun din anul studenţiei, când am avut privilegiul de a fi contemporană cu giganţi ai medicinei, ca profesorii Haţieganu, Goia, Moga şi Fodor. Avea un mod deosebit în maniera în care transmitea cunoştinţele. Era exigentă, şi totuşi era îndragită deopotrivă de bolnavi şi studenţi. N-am să uit până la sfârşitul vieţii prezentarea cazului unui bolnav, caz destul de complicat din punct de vedere medical. A fost un model de acurateţe şi elocinţă.
Emilia Macavei era nu numai un medic de excepţie, ci şi o intelectuală deosebită. Citea enorm de mult, nu numai literatură de specialitate, ci şi beletristică. Recita pasaje întregi din Shakespeare şi putea discuta competent şi despre Sainte-Beuve. Biblioteca dumneaei din locuinţa de pe strada Umbroasa era înţesată de cărţi (citite) de la tavan şi până la parchet. Puţini ştiu că o interesa mult şi sportul. În tinereţe, a frecventat stadionul Moina, fiind un fan al Universităţii Cluj, dar, în ultima vreme, era legată afectiv şi de CFR Cluj, poate şi fiindcă îl aprecia mult pe doctorul Iuliu Mureşan, preşedintele clubului, despre care spunea că i-a fost un bun student. Aş mai trebui să remarc că s-a afirmat profesional, parcurgând toate treptele devenirii, numai prin muncă. L-am cunoscut şi pe tatăl dumneaei, domul Augustin, un om de asemenea de omenie, harnic, care o frecventa deseori, precum şi pe fratele ei, un inginer eminent.
În afară de faptul că am învăţat multă medicină de la dispăruta, aceasta a fost principalul doctor pentru întreaga familie (părinţi, soţ, fiu) şi, bineînţeles, am beneficiat şi eu de cunoştinţele acesteia şi de devotamentul ireproşabil.
După ce şi-a terminat cariera profesională, deci la pensionare, s-a retras la Târgu-Mureş între cei dragi, care i-au fost aproape şi au îngrijit-o cu deosebită atenţie şi competenţă până la sfâşitul zilelor. Vicisitudinile vârstei şi boala nu au ocolit-o deloc, dar, probabil, aşa îi încearcă Dumnezeu pe oamenii cu tărie de caracter. Marea doamnă a medicinei clujene s-a stins discret, dar cei care au cunoscut-o şi i-au fost apropiaţi nu o vor uita. Sau, cum spunea preotul care a oficiat ceremonia funerară, în urma sa a lăsat o cărare de lumină ce se va vedea multă vreme.
Dr. Mihaela Man
