Integrarea amprentelor digitale în pașapoarte este legală, chiar dacă prelevarea și stocarea acestora în pașaport constituie o atingere adusă dreptului la respectarea vieții private și dreptului la protecţia datelor cu caracter personal, aceste măsuri sunt totuși justificate pentru a împiedica utilizarea frauduloasă a pașapoartelor.
Regulamentul nr. 2252/2004[1] prevede că pașapoartele[2] includ un suport de stocare de înaltă securitate care conține, în afară de o fotografie facială, două amprente digitale. Acestea din urmă pot fi utilizate numai pentru a verifica autenticitatea pașaportului şi identitatea titularului său.
Domnul Schwarz a solicitat autorităților administrative ale orașului Bochum (Germania) eliberarea unui paşaport, refuzând însă prelevarea cu această ocazie a amprentelor sale digitale. Întrucât autoritățile menționate au respins cererea sa, domnul Schwarz a introdus o acțiune la Verwaltungsgericht Gelsenkirchen (Tribunalul Administrativ din Gelsenkirchen, Germania) solicitând ca respectivele autorități să fie obligate să îi elibereze un paşaport fără prelevarea amprentelor sale digitale.
În acest context, tribunalul administrativ solicită să se stabilească dacă regulamentul, în măsura în care obligă solicitantul unui pașaport să furnizeze amprentele sale digitale și prevede stocarea acestora în pașaport, este valid, în special prin raportare la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Prin hotărârea pronunțată astăzi, Curtea de justiție dă un răspuns afirmativ la această întrebare.
Chiar dacă prelevarea amprentelor digitale şi stocarea lor în pașaport constituie o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii private şi dreptului la protecţia datelor cu caracter personal, aceste măsuri sunt în orice caz justificate de obiectivul de a asigura protecţia paşapoartelor împotriva utilizării lor frauduloase.
Curtea constată în această privință că măsurile contestate urmăresc, printre altele, obiectivul de interes general constând în prevenirea intrării ilegale a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. În acest scop, ele urmăresc să prevină falsificarea paşapoartelor și să împiedice utilizarea lor frauduloasă.
În primul rând, nu reiese din elementele de care dispune Curtea și nici nu s-a susținut că aceste măsuri nu ar respecta substanța drepturilor fundamentale în cauză.
În continuare, Curtea constată că măsurile contestate sunt apte să atingă obiectivul privindprotecția pașapoartelor împotriva utilizării lor frauduloase, reducând considerabil riscul ca unor persoane neautorizate să li se permită să intre pe teritoriul Uniunii în mod greșit.
În sfârșit, măsurile contestate nu depășesc ceea ce este necesar pentru realizarea respectivului obiectiv.
Astfel, în ceea ce privește prelevarea amprentelor digitale, Curtea nu a fost informată cu privire la existența unei măsuri suficient de eficiente care să afecteze într-o mai mică măsură drepturile persoanelor vizate. Curtea constată în special că nivelul de maturitate tehnologică al metodei întemeiate pe recunoaşterea irisului nu atinge nivelul celei întemeiate pe amprentele digitale și că, din cauza costurilor semnificativ mai ridicate pe care le implică, aceasta este mai puţin adaptată unei utilizări generalizate.
În ceea ce privește prelucrarea amprentelor digitale, Curtea subliniază că amprentele digitale joacă un rol deosebit în domeniul identificării persoanelor în general. Astfel, compararea amprentelor digitale prelevate într-un anumit loc cu cele stocate într-o bază de date permite să se stabilească prezenţa în acest loc a unei anumite persoane, fie în cadrul unei anchete penale, fie în scopul realizării unei supravegheri indirecte a acestei persoane.
Cu toate acestea, Curtea constată că regulamentul precizează în mod expres că amprentele digitale pot fi utilizate numai pentru a verifica autenticitatea pașaportului şi identitatea titularului său. În plus, regulamentul nu prevede stocarea amprentelor digitale decât în paşaport, care rămâne în posesia exclusivă a titularului său. Întrucât nu preconizează nicio altă formă şi niciun alt mijloc de stocare a acestor amprente, regulamentul nu poate fi interpretat ca furnizând ca atare un temei juridic unei eventuale centralizări a datelor colectate pe baza acestuia sau utilizării acestora din urmă în alte scopuri decât cel prin care se urmăreşte prevenirea intrării ilegale a persoanelor pe teritoriul Uniunii.
Curtea de Justiție constată, pe de altă parte, că adoptarea regulamentului a avut un temei juridic corespunzător și că procedura care a dus la adoptarea măsurilor aplicabile în speță nu este afectată de niciun viciu, întrucât Parlamentul European a participat la aceasta pe deplin în calitate de colegiuitor[3].
