Interviu cu Eugen Doga, românul care a compus două dintre cele mai frumoase valsuri ale tuturor timpurilor

Compozitorul Eugen Doga îşi recunoaşte „îndrăzneala obraznică“ de a nu-i plăcea muzica pe care au compus-o alţii, însă crede că tocmai acest lucru l-a ajutat să creeze coloane sonore şi valsuri unice în lume. A lucrat la 200 de filme printre care „Şatra” şi „Dramă la vânătoare”, iar două piese de-ale sale au fost incluse în topul 200 al celor mai bune lucrări clasice din toate timpurile, scrie Adevarul.

Eugen Doga (83 de ani) îşi aminteşte de copilăria trăită într-un sat din Transnistria măcinat de Al Doilea Război Mondial, de invenţiile prin care încerca să suplinească lipsurile şi de momentul în care i-a intrat în cap să studieze muzica. Vorbeşte cu recunoştinţă despre colaborările cu români care i-au schimbat viaţa şi cu amărăciune despre faptul că a făcut un singur film în România.

Despre scurta carieră politică de deputat al poporului în URSS (1989-1991) nu se fereşte să spună că a fost un naiv. I s-a propus recent să revină în politică, însă a refuzat: cariera de compozitor e pe viaţă, nu doar pentru un mandat.

A compus coloana sonoră pentru circa 200 de filme, printre care „Şatra” şi „Dramă la vânătoare”. Două dintre valsurile lui au fost incluse în topul 200 al celor mai bune lucrări clasice din toate timpurile. Una din piesele lui a fost interpretată la ceremonia de deschidere a două Olimpiade. Are o carieră desăvârşită şi este apreciat în întreaga lume, dar compozitorul Eugen Doga, la 83 de ani, are un mare regret: că nu a compus mai multă muzică pentru filme româneşti.

„Weekend Adevărul“: Domnule Doga, sunteţi basarabean get-beget?

Eugen Doga: Nu! Sunt din Transnistria, dar, de fapt, rădăcinile mele sunt din Ardeal şi de la poalele Dunării. Moldovenii din Transnistria au apărut acolo alungaţi de-a lungul timpului de războaiele care se petreceau mereu în zona Ardealului. După tată, eu sunt din Ardeal. Acolo s-au aşezat strămoşii mei, undeva prin secolul al XVIII-lea. După mamă, sunt de la poalele Dunării. Un oarecare Ion, păstor de turme imense de oi, a mers în căutarea păşunilor pe malul Nistrului şi a găsit locul potrivit unde să se stabilească – un loc cu o cascadă frumoasă, pentru adăparea oilor. Acolo şi-a făcut o căsuţă şi de acolo a pornit această frumoasă localitate care se cheamă Saharna. 

Aşadar, v-aţi petrecut copilăria într-un sat din Transnistria, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ce amintiri aveţi de atunci? 

Nu e corect să spunem că copilăria a fost grea. Eu acum calific copilăria ca fiind grea, atunci trăiam o copilărie fericită, făceam năzdrăvanii, ne jucam, făceam probleme maicii şi bunicii. Nu ştiam de greutăţile vieţii în perioada ceia grea deloc, fiindcă altă viaţă nu cunoşteam şi eu mă bucuram de viaţă aceea. Noi, adulţii, ne gândim foarte mult la reproşuri, dar trebuie să ne bucurăm de ceea ce avem şi atunci, în copilărie, ne bucuram de ceea ce aveam. Eram o generaţie de război şi, bineînţeles, ne jucam de-a războiul. Erau ai noştri şi nemţii. 

PUŞCA ŞI RADIOUL 

– La ce visaţi când eraţi mic? 

Visul suprem al meu de atunci era de a avea puşcă, iar eu, năzdrăvan cum eram, mi-am făcut o puşcă care pocnea grozav de tare. Puneam fosfor de la chibrituri şi aveam chiar şi proiectil făcut din glonţ topit. Fiind o toamnă umedă, puşca nu mai funcţiona, aşa ca am pus-o în bucătărie, lângă soba bunicii, aşa ca ea să nu o observe cumva.  Într-o zi, văd că băieţii se joacă colo în râpa aceea de lângă casa părinţilor şi zic:  „acum vin şi vă arăt eu vouă cu puşca mea”. Cât a stat în bucătărie, socot că praful cela s-a uscat, astfel că atunci când am zis: „Mâinile sus!” şi am apăsat pe trăgaci, puşca a bufnit extraordinar. Pe băieţi de parcă i-a suflat vântul speriaţi de frică. Nu ştiu cum s-a întâmplat că glonţul era cu partea ascuţită spre mine. Noroc că scândura a rezistat şi nu i-a dat drumul mai departe, că putea ajunge la mine şi nu mai ajungeam azi să dau acest interviu (spune râzând). M-am speriat şi eu foarte tare şi am aruncat în râpă puşca ceea.

– Cu ce aţi înlocuit puşca?

Am făcut tot felul de invenţii de felul acesta în copilărie. Eram în căutarea lucrurilor care îmi lipseau.  Mi-am dorit foarte mult un patefon – poate de aici mi-a venit inspiraţia pentru „Gramofon“ (n.r. – unul dintre cele mai populare valsuri ale secolului XX) – şi fiindcă bani de discuri nu aveam, ajungeam să le fur. Ei, vai de capul patefonului cela. Aşa era pe atunci, ţin minte ce-mi mai plăceau merele de la vecinul nostru. Îl pîndeam când pleca de acasă, săream peste gard şi iute, cu lăcomie umpleam sânii cămăşilor cu aceste mere albe gustoase. Ce mai, a fost o copilărie frumoasă. Apoi, visul meu era să am un aparat de radio. Pentru că eram în clasa a V-a şi cunoşteam câte ceva despre câmpul magnetic şi despre bobine, am construit un radio la care se auzea mai bine decât la cele care erau de cumpărat. Pe urmă, m-a trăsnit să-i schimb designul. Acesta a fost un moment decisiv din viaţa mea.

– Ce s-a întâmplat?

Am rebobinat aparatul, s-a schimbat câmpul magnetic că a ajuns să recepţioneze un singur post: Chişinăul numai. Vrând-nevrând, am ascultat doar Radio Chişinău şi am auzit că Liceul de Muzică din Capitală anunţă premierea absolvenţilor. Aşa mi-a intrat mie în cap să ajung la Liceul de Muzică şi m-am pomenit în lumea muzicii, datorită acestei invenţii. Pare o aiureală, dar cred că aşa trebuia să se întâmple. Destinul. Unde scapi de el.  

– Cum au fost anii de şcoală?  

Am trăit tot timpul prin cămine, iar câtă vreme am lucrat la Mosfilm (n.r. – unul dintre cele mai mari studiouri de film din Rusia), timp de 14 ani, am locuit prin cămăruţe de hotel. Am lucrat la filme mari dintr-o cămăruţă de hotel. Aşa că eu nu sunt pretenţios, nu vreau lux, ba chiar mai bine mă simt în condiţii mai modeste, mai restrânse, mai compacte şi mai practice.

„AM COMPUS UNEORI MAI RUSEŞTE DECÂT RUŞII“   – Aţi lucrat la coloana sonoră a peste 200 de filme. Ce muzică ascultaţi şi la ce filme vă uitaţi?   Era timpul când priveam multe filme minunate în special în anii 50-80. Filmele de azi nu-mi plac. De fapt, nici muzica nu-mi place, care nu mai este romantică, nu redă starea sufletească a eroilor, e lipsită de melodie şi chiar de logică muzicală. Deseori poţi auzi nişte combinaţii sonore care nu au nimic comun cu muzica, cu arta ca atare. Dacă mi-ar plăcea, aş scrie şi eu aceste prostii. Nu-mi place nimic din cauză că eu le-aş face altfel. Eu fac ceea ce lipseşte după opinia mea. Pot eu să fac mai bine decât clasicii? Nu! De aceea eu nu încerc să imit, eu încerc să caut ceea ce lipseşte după opinia mea în lumea muzicii, după simţirile mele.  Eu regret foarte mult că nu am fost invitat la studiourile din România.   – De ce? Din cauză că eu aş fi făcut altfel coloanele sonore ale unor filme, ,folosind experienţa  mea solidă din alte părţi, poate că şi mai aproape undeva de izul româneşc, după cum înţeleg eu. Unii compozitori se străduie să „fugă” de la sinele său, de la cele primite de la părinţi şi de la moştenitorii acestui pământ strămoşesc. La ruşi am compus, uneori, mai ruseşte decât ruşii, pentru că eu nu pornesc, pur şi simplu, numai de la intuiţie. Eu încerc să stăpânesc intuiţia şi s-o direcţionez aşa cum îmi doresc eu, nu cum doreşte ea. Nu trebuie să cedezi în faţa capriciilor muzicii. Cu muzica şi creaţia trebuie să fii respectuos, ele cedează dacă eşti gentil. Intuiţia este cea care te duce, precum combustibilul care porneşte maşina, tu eşti numai şofer.   

TOATĂ MUZICA, ÎNTR-O SINGURĂ SCLIPIRE  

– Cum se face că aţi avut puţine colaborări cu producătorii de film din România?  

„Maria Mirabela” a fost singurul film pe care l-am făcut în România, şi acesta pe jumătate era în colaborare cu ruşii. Îmi pare rău că nu m-au mai invitat să lucrez aici şi nu vreau să diminuez aportul compozitorilor români, dar cred că aşa cum am făcut aproape 200 de filme la Mosfilm (unul dintre cele mai mari studiouri de film din Uniunea Sovietică/Rusia-nr), putem să fac şi la Buftea, altfel, fireşte, deoarece îmi este proprie această zonă. Doar un film am făcut până acuma. Nicio notă nu mi-a fost publicată în România şi foarte puţine la Chişinău. Aproape toate compoziţiile mele a fost publicate în Rusia. De ce? De ce nu şi la noi? Îmi pare rău. Eu sunt foarte mulţumit, că am fost născut, cum am povestit, în condiţii de ferească Dumnezeu. Nu îi doresc nimănui. Baletul „Luceafărul” (balet după poemul omonim de Mihai Eminescu-nr), nu este în spaţiul românesc o astfel de creaţie, a mers la Teatrul Bolşoi, a fost pus în scenă în Sala Kremlinului, a fost în Minsk, în Kiev, a primit Premiul de Stat al Uniunii Sovietice, şi nu e vorba de  Coreea de Nord sau de Moldovioara, aşa cum numesc eu Republica Moldova, dar în România nu a ajuns niciodată. În imensitatea de Uniunea Sovietică a fost apreciat cu Premiul de Stat, dar la Bucureşti nici nu se ştie de acest balet. Măcar ar fi invitat teatrul de la Chişinău să-l prezinte spectacolul acesta publicului bucureştean, ori a celui ieşean. Păcat, mare păcat. Au trecut anii, potenţialul acela pe care-l aveam în tinereţe a scăzut. Eu, peste noapte, făceam minuni. În două luni şi jumătate am scris baletul „Luceafărul”, aşa de repede încât copiatorii erau supăraţi că nu reuşeau să copieze notele.    

– S-a scris şi că aţi fi compus în zece minute cunoscutul vals „Gingaşa şi tandra mea fiară“…  

Nu e chiar aşa. În câteva clipe şi o jumătate de noapte. Dacă ar fi existat această tehnologie de a aşeza pe note muzica baletului „Luceafărul” într-o clipă, eu aş fi făcut-o, fiindcă o simţeam toată. Era toată muzica aici, dar procesul asta de a scrie aceste milioane de purici pe care trebuie să-i aranjezi pe portativ cere timp. Ideea porneşte de la această sclipire, dacă te mai gândeşti la ea, pe care trebuie s-o descifrezi.  

– Ce înseamnă sclipire?   

Astfel cum este în fiecare mobil câte un cip, peste tot există câte un cip pe care trebuie să-l descifrezi. Unul este capabil să-l descifreze, dar altul nu, şi ăsta aşa şi trece în altă lume cu acest cip nedescifrat despre care nici nu bănuia că-l are. După o mulţime de treceri fulgerătoare în mintea mea, i-am dat drumul simţirii şi sarcinii pe care mi-a pus-o regizorul. Dar şi timpul pe care nu-l aveam mă tot mâna ca cu biciul căruţaşului. Câteva note pe care i le-am cântat lui Emil Loteanu au fost acele din care s-a format scena valsului. Nu am mai avut timp să analizez ce am făcut. Abia seara în studio am auzit această lucrare la sfârşit cu bătăi la pupitre din partea muzicanţilor în semn de aplauze. Desigur că mi-au fost de mare ajutor lecţiile primite la Conservator de la profesorii mei foarte bine pregătiţi. Despre care 10 minute poate fi vorba? Eu ce stăteam cu secundometrul în mână? Eu am trecut în zona de alertă. Acolo nu mai poţi ceda. În genere, cedarea e treabă urâtă. Şi nu e numai cazul cu Valsul. Toate momentele de creaţie sunt scene de luptă, luptă cu sinele de mai multe ori amorţit, dar de fiecare dată te strădui să ţii tambur-majorul sus, vertical.

„Gopo mi-a dat o sarcină: «Tu trebuie să scrii muzică genial㻓

– Cum a fost colaborarea cu poetul Grigore Vieru şi cu regizorul Ion Popescu-Gopo pentru filmul „Maria Mirabela“? 

Am trăit momente de neuitat. Colaborarea cu aceste două genii a fost pentru mine un izvor de inspiraţie. A existat o comunicare excelentă. Gopo mi-a dat o sarcină: „Tu trebuie să scrii muzică genială“. Iar eu i-am răspuns: „lasă-mă în pace, dragă, că muzica genială au scris-o clasicii şi nouă nu ne-a rămas nimic de făcut. Ne-a rămas un singur lucru: să facem o muzică şi mai frumoasă“. 

Colaborarea cu aceste două genii, Vieru şi Gopo, a fost pentru mine un izvor de inspiraţie. Plus că au mai fost şi alţii, precum Emil Loteanu. Acest mănunchi, din această suită de prieteni, a fost foarte important pentru creaţia mea. Adaug aici că sunt prietenii mei de creaţie, nu prieteni de mers la bodegă, la o sticlă de bere sau un coniac. Chiar mă întreabă multă lume „cum erau ei”. Chiar şi soţia m-a întrebat: „cum e familia lui cutare”. Eu răspund: „nu cunosc absolut nimic, fiindcă ştiu toate”. Niciodată nu mă interesau astfel de lucruri. Ăsta este caracterul meu, nu mă bag unde nu-mi fierbe oala.   

Gopo nu era foarte solicitant. Nu am „brutalizat“ această colaborare cu el, ne bucuram să lucrăm împreună. Vieru şi Gopo erau două genii. Din păcate, niciunul nu a fost apreciat la justa valoare când era în viaţă. Eram alături de Vieru când am trecut pentru prima dată Prutul spre Bucureşti, în 1979. Am simţit atunci un alt suflu pe care nu l-am explorat niciodată, fiindcă scriam în alt spaţiu, scriam muzică sovietică. Am compus multe lucrări în alt spaţiu cultural, unde-mi comanda muzivca plecând de la sursa de inspiraţie rusească care îmi este implantată, nu este organică, nu este firească, nu este genetică. Dar e m-am străduit să-mi găsesc nota mea în lumea aceasta muzicală. Aceea a lucrat, a făcut multe lucruri frumoase.  

Dar sursa românească, care este dată de la Dumnezeu, aşa pe degeaba, mocneşte aşa şi aşteaptă. Nu ştiu nici eu cât timp o să mai fie aici, pentru că nu mai am aceeaşi capacitate ca la 16 ani şi regret asta, fiindcă în loc să ne unim forţele… Care e problema, că sunt basarabean? Eu nu am auzit reproşuri de genul acesta, dar îmi imaginez: „Ce mai vor şi prăpădiţii ăştia de basarabeni”. Dar eu nu cred că venea această înstrăinare de la români adevăraşi. Ideologia pe vremurile cele era îndreptată de a despărţi neamul, de a-l înstrăina. Şi găseau mancurţi din rândul autohtonilor. Dar Eminescu, s-a născut în  Bucureşti? Dar George Enescu, ce a fost din Ţara Românească? Ion Creangă? Goga? Aproape toţi artiştii mari, dar şi politicienii, tot de acolo, din Moldova vin.   

– Care ar fi explicaţia?   

Numai datorită faptului că eram tot timpul în condiţii restrânse, eram asupriţi spiritual şi săraci. Noi nu aveam minereuri, nu avem zăcăminte, nu aveam ceea ce are Ţara Românească, Ardealul. În Moldova, era sărăcie mare şi de aceea Dumnezeu, care e cel mai grijuliu, uite ce le-a dat oamenilor ăstora care nu au nimic, le-a dat această rezistenţă. Prin ce? Prin capacitatea de a gândi care i-a ajutat să reziste la toate aceste asupriri, capacitatea de a-şi expune aceste gânduri.  

Şi acum se spun tot felul de lucruri despre Eminescu şi despre Veronica Micle. Eu mă bucur când văd că „Dialogurile dragostei” (lucrare de arii şi romanţe inspirată de iubirea a două lumi poetice, dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle-nr) se cântă în multe locuri din România, chiar dacă notele nu întotdeauna le poţi cu uşurinţă găsi în librării. În versurile Veronicăi Micle atâta dragoste, atâta devotament, atâta gelozie, atâta ură, care este tot iubire, care ar putea umple toate cărţile seci ale poetelor din vremea aceea. În fiecare cuvânt, în fiecare frază, trăire, simţire, zbucium şi împăcăciune. Dar şi muzică. Se zicea că era cu moravuri uşoare, că ducea o viaţă nu după cum o înţeleg ei. Eu le-aş recomanda acestor „moralişti” să adune toate femeile de tipul acesta care s-ar ridica la nivelul măcar a unui vers de-al Veronicăi Micle… Nu putea un geniu care era Eminescu să iubească o tâmpită. Nu degeaba se zice: „spune-mi cine-ţi sunt prietenii şi voi şti cine eşti”.

„Dulcea şi tandra mea fiară“, cel mai frumos vals de iubire din actualitate –

Cu regizorul Emil Loteanu cum aţi lucrat?  

Cu Loteanu se lucra foarte greu, dar şi foarte uşor. El îmi punea probleme pe care alţi regizori nu mi le puneau, dar asta îmi plăcea foarte mult. Trebuia să caut surse specifice, pe care nu le explorasem niciodată. Asta înseamnă creaţie – să vii tot timpul cu ceva nou. O găselniţă odată folosită nu mai e creaţie, este meşteşugărit. Pe când artistul este creatorul care de fiecare dată vine cu ceva nou, cu o invenţie. De aceea era foarte greu de lucrat cu Loteanu, dar, în acelaşi timp, era foarte uşor, pentru că aceste căutări îmi aduceau plăcere. De multe ori, citesc fraze de la critici: „Acest creator celebru, care mereu era în căutarea…“. Pe mine nu m-a interesat niciodată căutarea, ci găsirea. Bâjbâiala asta prin întuneric nu e valoroasă, dacă nu ajungi la lumină, la dimineaţă.  

– Despre „Dulcea şi tandra mea fiară“ se spune că este unul dintre cele mai frumoase valsuri de iubire. 

Da, citeam şi eu pe Internet că ar fi cel mai frumos vals de iubire din actualitate. Nu înseamnă că nu mai sunt valsuri frumoase, dar la mine e altă muzică, sunt alte valsuri. Dacă Strauss, de exemplu, scria valsuri care se dansau, cele mai multe valsuri ale mele nu sunt numai pentru dans, ci sunt mai degrabă istorii, povestiri, trăiri. Valsul din „Dramă la vânătoare“ este unul intim şi mă supără chiar când unii îi mai adaugă fanfare. Este un vals intim şi acolo nu este nicio fanfară şi nici umţaţa-umţaţa nu este. Am căutat să compun un vals de altă factură şi am făcut-o conştient, nu din intuiţie. 

Citește continuarea pe adevarul.ro