Q Magazine a discutat cu academicianul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, despre tineri şi educatori, în plină febră a examenelor.
România priveşte spre tinerii ei şcolari. Mulţi cu optimism, spre un viitor în care educaţia îşi va pune amprenta asupra societăţii, alţii cu îngrijorare, din cauza sistemului educaţional care, parcă, nu îl pune pe tânăr în centrul deciziilor sale.
Cifrele grăiesc de la sine. România a avut în ultimii 29 de ani 25 de miniştri ai Educaţiei. Un studiu recent al Societăţii Academice Române arată că avem cei mai mulţi analfabeţi funcţionali din Uniunea Europeană, aproape 40%. Educaţia primeşte puţin peste 3% din PIB, deşi nevoile ar fi cu mult mai mari.
„Învățătorul este temelia educației organizate în toate societățile civilizate. Educația nu se poate face prin tablete și roboți, pentru că educația are nevoie de suflete puse pe masă în fața elevilor, de ochi care-i privesc cu înțelegere, de vorbe bune și de încurajări continue.
Pentru mine, învățătorul/învățătoarea este ceea ce a fost și pentru Ion Creangă, pentru Barbu Ștefănescu Delavrancea, pentru Octavian Goga și pentru atâția alții care au realizat portrete de învățători în literatură. Acum s-a scos Goga din manuale, dar, când se studia și se ajungea la poezia „Dăscălița”, unii profesori mai știutori și, poate, mai bătrâni, făceau elogiul dăscăliei, al meseriei de profesor. Ei știau atunci și de „cuibul dăscăliei” care erau – conform lui Miron Costin – Italia și Padova, de prețuirea acestei meserii, de rostul cunoștințelor transmise din generație în generație. Goga spune că dăscălița era și un fel de confesor: «La tine vin nevestele să-și plângă feciorii duși în slujbă la-împăratul/ Și tu ascunzi o lacrimă-între slove, în alte țări când le trimiți oftatul…». Mișcarea de eliberare națională din Transilvania a ajuns până în sufletele țăranilor, ale oamenilor obișnuiți prin învățători și preoți.
Primul meu învățător a fost o învățătoare, doamna Maria Grigorescu, din Brașov, care avea harul comunicării și care ne-a învățat literele, cititul, istoria națională, dar și bunele maniere, decența, buna cuviință … ” , îşi aduce aminte academicianul Ioan-Aurel Pop.
În luna iunie, România a sărbătorit ziua învăţătorului şi l-a celebrat pe Gheorghe Lazăr, cel considerat întemeietorul învăţământului modern. A fost o zi liberă pentru elevi şi dascăli.
„Nu mai știm, din păcate, să ne prețuim învățătorii! Azi dăscălia este scoasă la mezat, iar dascălii sunt niște servitori ai statului, ai autorităților comunale, orășenești etc.
Dacă le-aș spune celor mai tineri câte ceva despre dascăli, numiți odinioară «apostolii satelor», aș risca zâmbete ironice și catalogări injurioase pe bloguri. Opinia publică nu-i mai prețuiește pe învățători și pe profesori, fiindcă școala a devenit pentru mulți facultativă, iar învățătura este socotită inutilă.
Asemenea judecăți greșite își au temeiul în viața practică actuală, din moment ce agramații, inculții, ignoranții reușesc să ajungă la cele mai înalte demnități publice (politice). Mie doamna învățătoare mi-a pus pentru prima oară tocul cu penița în mână și m-a învățat să scriu caligrafic, încât scrisul avea pe atunci nu numai rol de comunicare și de instruire, ci și valoare estetică.
Modele pentru tineri – în afara celor din familie, ale părinților și bunicilor – trebuie să vină din școală. Idolii lor de viață civilizată ar trebui să le fie dascălii, dar de unde să mai avem dascăli-model din moment ce nu mai sunt stimulați să se facă dascăli cei buni, cei drepți, cei erudiți, cei cumpătați? ”, se întreabă retoric preşedintele Academiei Române.
Privind retrospectiv, vedem că, de-a lungul epocii moderne, credința de viață a tinerilor era reușita prin școală. Din secolul al XVIII-lea încoace, s-a impus lozinca „Prin cultură, la libertate!”. Cu alte cuvinte, nu se putea imagina viața din comunitate fără carte temeinică, iar pentru elite erau programe speciale de educație superioară.
„Azi, reușita în viață – după credința multora – este asigurată de avere, de tupeu, de aroganță, de delațiune și de prefăcătorie. Școala este așezată tot mai mult la marginea societății, dascălii sunt desconsiderați, iar cărturăria a ajuns ținta ironiilor.
Pentru îndreptarea situației, ar fi de ajuns ca decidenții politici români să cunoască motto-ul de la intrarea Universității Stellenbosch, din Africa de Sud, să și-l însușească și să ia măsurile care se impun: «Distrugerea oricărei națiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice intercontinentale. Este nevoie doar de scăderea calității învățământului și de permisiunea fraudei la examenele studenților. Pacienții mor în mâinile unor asemenea medici. Clădirile se prăbușesc, fiind construite de asemenea ingineri. Banii se pierd în mâinile unor asemenea economiști. Dreptatea se evaporă în mâinile unor asemenea judecători. Crahul învățământului este crahul națiunii.»
Școala prost făcută poate îngropa o națiune, așa cum școala temeinică și așezată asigură bunăstarea și gloria unei națiuni”, concluzionează academicianul Ioan-Aurel Pop pentru Q Magazine.
