Ioan Aurel Pop si sefia UBB
Intru in biroul directorului Centrului de Studii Transilvane, Ioan Aurel Pop cu doar cateva minute inainte ca acesta sa aiba o sedinta cu cercetatorii. Aratandu-mi spre premiul de Excelenta pe care l-a primit de la Gazeta de Cluj si servindu-ma cu cateva carti si volume pe care le-a publicat la mari edituri internationale ma lasa sa astept intr-o companie select de volume care mai de care recunoscute international, printre care si un volum aparut la prestigioasa editura Columbia University Press. Scopul interviului este o posibila candidatura la rectorat a lui Ioan Aurel Pop, o revolutie a bunului simt dupa cum ar fi numita in cadrul UBB. In continuare va redam in exclusivitate parerea profesorului despre cercetare, studenti, cum a fost condusa universitate si cum considera el ca ar trebui condusa.
"Problema conducerii Universitatii „Babes-Bolyai” (UBB) se pune stringent in aceste zile, cand au demarat alegerile la diferite niveluri, in vederea stabilirii unei noi echipe manageriale. Acestea vin dupa multi ani de conducere "sui generis", in care puterea a fost detinuta, intr-un fel sau altul, de echipe conduse de catre prof. Andrei Marga. Din acest motiv, miza este extrem de importanta si dorinta de schimbare legitima. Am fost solicitat si eu sa ma gandesc la depunerea candidaturii. Inca meditez la acest subiect, pe fondul marii responsabilitati a functiei, pornind de la experienta pe care o am in domeniul invatamantului superior si cercetarii. Sunt membru titular al Academiei Romane, cel mai inalt for de afirmare si consacrare culturala si stiintifica din Romania. Mai sunt, de peste 25 de ani, dascal al acestei universitati, iar aceasta mi-a dat posibilitatea cunoasterii, din interior, a mecanismului de functionare a prestigioasei institutii. In plus, am fost, timp de cativa ani, visiting professor a doua universitati, una din Europa si alta din SUA, precum si director a doua centre culturale din strainatate, ceea ce m-a ajutat sa cunosc si alte experiente in domeniul invatamantului superior, al schimburilor culturale. Experienta academica si de cercetare imi creeaza, prin urmare, anumite premise favorabile pentru a accede la o astfel de candidatura.
Recent universitatea noastra – cea mai mare si mai importanta din tara si una dintre cele mai valoroase din aceasta parte a Europei –, datorita excelentei munci a corpului academic si a studentilor, a fost plasata (la finele anului 2011), de catre clasificarea Ministerului Educatiei, intre cele 12 universitati de elita. Aceste universitati sunt declarate institutii „de cercetare avansata si de educatie”. Dupa cum se vede, cercetarea este pusa pe prim plan, ceea ce onoreaza, dar si obliga foarte mult. Este firesc ca membrii corpului academic cu experienta de predare si cercetare si cu rezultate notabile, recunoscute, in aceste domenii, sa se gandeasca serios la acest pas. Functia de rector presupune si o raspundere foarte mare fata de colegi, fata de corpul academic, fata de intreg personalul didactic si, mai ales, fata de zecile de mii de studenti. Studentii nostri au venit la o institutie prestigioasa si au nevoie de garantia excelentei, a unei pregatiri deosebite. La nivel national, Universitatea „Babes-Bolyai” s-a plasat, in foarte multe domnii, pe primul loc, confirmandu-si prestigiul special si atractia pe care o exercita fata de tinerii dornici de studiu. La nivel international, asa cum se stie, in topurile consacrate sau in marile clasificari, Romania nu are nici o universitate intre primele 500 (Si aici insa, UBB este plasata cel mai bine!). Ceea ce poate sa fie aleatoriu, sa exprime si relativismul unor criterii nu intotdeauna bine selectate, dar si un anumit nivel al nostru, inca insuficient competitiv. Din acest punct de vedere, viitoarea conducere are un rol extrem de important in gestionarea cercetarii si a afirmarii valorii. Fireste, in asigurarea prestigiului, un rol important il au stiintele exacte si stiintele naturii (matematica,
informatica, fizica, chimia, biologia), care trebuie sustinute si intarite in continuare. De acolo vine marea substanta a publicatiilor in revistele cunoscute si recunoscute (in bazele de date internationale), in edituri recunoscute international. Nu trebuie neglijate nici stiintele sociale si disciplinele umaniste, pentru ca o universitate clasica nu poate exista fara ele. De asemenea, daca ne uitam atent la aceasta clasificare recenta, mentionata deja, plasarea excelenta UBB s-a datorat si faptului ca multe discipline umaniste si sociale (filosofia, istoria, stiintele politice, administrative etc.) s-au clasat pe primul loc in tara in
competitia cu marile universitati. Lucrurile trebuie cantarite bine si incurajata cercetarea si valorificarea optima a rezultatelor cercetarii, la nivel international. Pe de alta parte, un specialist in limba si literatura romana sau ale minoritatilor nationale, in istoria romanilor, in geografia Romaniei, in drept romanesc, in teologie romaneasca nu se poate afirma bine, de regula, nici la Londra, nici la Washington. Expertiza lui se realizeaza cel mai bine in Romania, deoarece specialistii avizati, care sa-l poata aprecia la reala valoare si critica la modul obiectiv, se afla in Romania. De aceea, trebuie sa existe o dreapta cumpanire intre stiintele exacte si disciplinele umaniste, intre valorificarea cercetarii pe plan national si international. UBB dispune astazi de peste 100 de specializari, are trei linii de studiu (romana, maghiara si germana), desfasurand cursuri si seminarii in cinci limbi principale. Toate la un loc formeaza aceasta universitate extraordinara, fara egal, inclusiv prin zestrea sa multiculturala. Universitatea, asezata pe o solida traditie multiseculara, traieste in prezent, insa are privirea atintita spre viitor. Ideea sa de baza este „comunitatea magistrilor si studentilor”. Fara ideea de comunitate si de colegialitate in predare, in cercetare, dar si in conducere, universitatea isi pierde menirea. Ea s-a nascut si s-a afirmat ca o corporatie si trebuie sa cultive neincetat democratia spiritului liber, neingradit. Rectorul nu poate sa fie decat primul dintre egali, pentru o perioada scurta de timp si cu o putere bine delimitata, delegata de catre colegi numai cu scopul asigurarii binelui comunitatii", a declarat in exclusivitate pentru Gazeta de Cluj Ioan Aurel Pop.
Ce motiv v-ar putea determina să candidaţi? Care este impulsul care va definitiva
candidatura dumneavoastră?
Ioan Aurel Pop: Asigurarea că această importantă demnitate de rector se exercită
colegial, după cum vă spuneam, în comun cu ceilalţi şi că nu este o asumare personală foarte mare, aproape imposibil de dus pentru un om. Sunt absolut convins că o asemenea activitate nu se poate asuma individual, fapt care ar fi, de altfel, contrar legii, Cartei UBB şi cutumelor. Mi-ar place să am din partea colegilor promisiunea unei astfel de armonii. Postpaşoptiştii visau la o nouă revoluţie „simfonă şi sincronă”, ceea ce era o desăvârşită iluzie, dar suna foarte frumos. Nu vreau să se înţeleagă greşit: noi ne-am câştigat cu greu dreptul de a protesta şi de ne opune, iar acest drept rămâne intangibil; nu cred că este bine să fim mereu de acord, să ne aprobăm unii pe alţii, ci, dimpotrivă, să putem spune nestingherit ceea ce credem că e bine şi să putem alege soluţiile corecte. Totul însă prin colaborare, cu acea convingere că nimeni nu este deţinătorul adevărului absolut şi că adevărul relativ, omenesc, pământean, iese la iveală greu, prin eforturi de grup. Zic asta şi datorită faptului că la noi, de ani buni, s-a insinuat ideea păguboasă că o personalitate puternică poate decide în legătură cu soarta instituţiei şi că ceilalţi e bine să accepte direcţia respectivă şi să tacă. Universitatea în general, după o experienţă aproape milenară, iar a noastră în special, după o tradiţie multiseculară, dispune cu siguranţă de mecanismele proprii, interne de reglare a mersului său, iar conducerea colegială, axată pe
o democraţie a spiritului cunoscător şi iscoditor, este un astfel de mecanism. A
experimenta acum alte căi, mai autoritare, este riscant pentru întreaga idee de
universitate. În plus, în ciuda unor marasme şi poticneli, universitatea noastră rămâne modelul de instituţie capabilă de performanţă, de statură etică superioară, de templu închinat „literelor şi virtuţii”.
Rep.: Dacă puneţi atât de mare accent pe echipă, care sunt oamenii pe care vi i-aţi dori în funcţie de prorectori?
I.A.P.: Dacă doriţi răspunsuri concrete, cu nume, este prematur şi nu le pot da acum. Vă spuneam că nu am luat decizia fermă de a candida! Ceea ce vă pot spune însă, fără teama de a greşi, este că la nivelul fiecărei facultăţi şi al fiecărui departament, al fiecărei specialităţi sunt, după calculele mele, în total, câteva sute de cadre didactice, profesori, conferenţiari, lectori şi chiar asistenţi, care oricând ar putea ocupa funcţii precum cele de rector, prorector, decan, prodecan, membru al consiliului profesoral, membru al senatului etc. Marea experienţă a universităţii noastre interbelice – condamnate de unii, prea grăbit, la o stare vegetativă şi provincială – a demonstrat clar că succesele se obţin
în grup de către marile personalităţi. De la Sextil Puşcariu şi Emil Racoviţă până la Augustin Maior şi Ioan Lupaş, cu toţii au dovedit că pot rezolva o problemă esenţială: marii dascăli şi savanţi ai acestei Alma Mater, într-un interval de circa două decenii, au ajuns în frunte, într-un fel sau altul, pentru că mandatul dura câte un an! După un an, rectorul, de exemplu, devenea prorector, adică sfătuitor a rectorului nou ales pentru încă un an. Fiecare derula o activitate conform cunoştinţelor sale şi astfel toţi marii specialişti au reuşit să participe şi la conducerea treburilor academice. Cadre care să poată asigura conducerea există, cu prisosinţă, mai ales acum. Impresia, dacă s-a creat cumva o astfel
de impresie, că o persoană sau două, oricât de puternice ar fi ele, pot exercita conducerea timp nelimitat şi la cote necontrolabile, este categoric falsă. Acest potenţial uman imens există şi el trebuie folosit inclusiv în actul managerial. UBB are în acest moment 21 de facultăţi, cu specialişti de marcă. Dintre aceştia, unii au, fără îndoială, dorinţa şi putinţa de a conduce colective, resorturi, linii de studiu, de gestiona granturi de milioane de euro etc.
Rep.: Ştiu că la Senat v-aţi depus deja candidatura…
I.A.P.: Da, mi-am depus-o! Nici această decizie nu a fost uşoară. În vechiul senat am fost desemnat, la un moment dat, „membru de onoare” (fiindcă devenisem academician), ceea ce însemna o simplă formalitate. Membrii de onoare nu au drept de vot şi, practic, nu participă la luarea deciziilor. Nu a fost asta o tragedie! De astă dată, alegerea, mi-ar putea da ocazia să devin membru de drept. Dacă nu aş obţine numărul de voturi necesar, nu s-ar întâmpla nimic grav. Fiecare om e bun să îşi desfăşoare activitatea acolo unde se pricepe cel mai bine. Eu mă pricep cel mai bine să fiu dascăl şi cercetător, iar această muncă îmi dă cea mai mare mulţumire. Cea mai mare onoare şi cea mai grea misiune este aceea de profesor universitar, nu senator, om politic sau chiar rector! Fireşte, conform legii actuale, calitatea de senator este incompatibilă cu cea de rector, iar respectarea legii trebuie absolut necesară şi normală.
Rep.: Intenţionaţi să puneţi accentul pe cercetare în detrimentul studenţilor, dacă veţi ajunge rector?
I.A.P.: Problema nu se pune aşa! Chiar pregătirea studenţilor – care e menirea principală a universităţii – impune şi o latură substanţială de cercetare. O lucrare de licenţă, cât de modestă, trebuie să aducă o contribuţie personală, iar gradul de investigare personală şi de inovare creşte la masterat şi se accentuează la doctorat. Studentul este, pe de o parte, învăţat cum să acumuleze cunoştinţe utile, necesare şi metode de lucru, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie învăţat cum să cerceteze. Astfel, de timpuriu, în câmpul activităţii didactice intră şi obişnuinţa studentului de a cerceta. Anii de masterat întăresc această tendinţă, iar doctoratul şi teza de doctorat o consacră. Nu creştem în universitate numai tineri bine pregătiţi, ci şi cercetători. Fireşte, nu toţi vor ajunge să fie în viaţă cercetători, dar noi, dascălii, trebuie să-i privim ca potenţiali cercetători. După cum se vede, cercetarea şi activitatea didactică interferă, nu se pot despărţi clar. Dar menirea principală a universităţii este să îi înveţe pe studenţi toate cunoştinţele importante acumulate de omenire până în momentul dat, în domeniul respectiv şi, pe cât posibil, să le dea şi instrumentarul obţinerii de noi cunoştinţe, de inovaţii, de descoperiri. Din acest punct de vedere, universitatea e o instituţie complexă. Menirea de cercetare şi cea de predare se pot îndeplini numai prin asigurarea unei calităţi excepţionale. Un examen foarte important, care va începe în curând – o noutate absolută în România! – este examenul de abilitare. El vine după doctorat si poate conduce spre dobândirea calităţii de conducător de doctorate. Toate acestea înseamnă un efort deosebit pentru selectarea celor mai buni oameni, pentru recrutarea celor mai buni specialişti. UBB are, conform sondajelor, printre cei mai buni absolvenţi cu licenţă, masterat şi doctorat din România. Unii ocupă posturi de cercetare şi de predare la importante instituţii europene şi din SUA. Mulţi ar reveni în ţară cu plăcere, dacă le-am putea asigura posturi potrivite pregătirii lor şi salarii pe măsură. Problema cu salariul nu depinde numai de UBB, de rector sau de Senat, ci depinde şi de mersul general al ţării. Criza aceasta, cum se vede, a oprit mult din avânturi, din păcate. Asigurarea unui loc de muncă pentru un absolvent român de elită, de la Harvard, de la Cambridge sau de la Sorbona etc., este însă şi o chestiune de demnitate naţională şi trebuie rezolvată. În domenii mai prost plătite, am întâlnit foşti studenţi care m-au asigurat că ar reveni în ţară şi pe un salariu mai mic, cu o condiţie, aceea de li se deschide porţile. Uneori nu am reuşit să facem nici concursuri corecte şi transparente, iar alteori ne-am pierdut în detalii şi formalism. Premise bune există însă, ele trebuie doar folosite.
Tiberiu Hrihorciuc