Ion Indolean este cel mai tânăr regizor clujean care a participat la TIFF. A făcut critică de film, dar a considerat că trebuie să facă următorul pas spre regie. În 2016 a luat premiul de debut la TIFF și a fost nominalizat la Premiile Gopo secţiune Debut, pentru filmul Discordia. Anul acesta, în cadrul festivalului a participat cu proiecția Toni și prietenii săi, un mockumentary făcut în regim independent, filmat integral în Cluj Napoca cu actori locali.
Ai o relație specială cu TIFF-ul: în urmă cu câțiva ani ai primit premiul pentru debut, anul acesta, în cadrul festivalului, ai avut proiecția Toni și prietenii săi, cum ți s-a părut ediția care tocmai s-a încheiat ?
Relaţia mea cu festivalul a început când eram mic, probabil în gimnaziu. Am fost la primele ediţii, dar sincer să fiu nu mai ţin minte exact în ce an an mi-am făcut debutul ca spectator. Mama mea este o cinefilă înrăită şi mă lua cu ea mereu la filme. Lucru pentru care îi mulţumesc. Şi în prezent cred că vede mai multe filme decât mine într-o ediţie de festival. Ţin minte frânturi care m-au marcat atunci, în copilărie, pe ecran rulând imagini foarte diferite faţă de filmele mainstream la care aveam acces la televizor. Ulterior, am încercat să caut câteva, bazându-mă pe amintiri, dar nu am reuşit niciodată să îmi dau seama despre ce titluri era vorba. Mintea şi memoria funcţionează deseori ciudat.
Ediţia care tocmai s-a terminat mi s-a părut un tur de forţă: filme bune, multe evenimente conexe, invitaţi importanţi. Pandemia încă reprezintă o realitate, dar TIFF.20 a reuşit să să ne facă să o uităm preţ de zece zile. A fost aceeaşi senzaţie ca pe vremuri. Eu am avut un dublu rol, de regizor invitat şi de redactor AperiTIFF. În calitatea mea de contributor la ziarul festivalului, m-am aflat la a zecea ediţie consecutivă. Este mereu plăcut să revin în această poziţie, cu toate că ulterior am nevoie de câteva zile bune să mă refac. E o sarcină grea, obositoare, dar care îmi oferă satisfacţii.
Care sunt reperele cinematografiei clujene, dacă se poate vorbi despre așa ceva, ținând cont de faptul că, mai curând, teatrul este reprezentativ pentru Cluj Napoca?
Tentative au existat în ultimii ani. Nu aş vrea să vorbesc despre exemplele negative, sau în orice caz care mie mi s-au părut aşa, fiindcă şi reclama negativă e tot reclamă.
Există speranţe. Avem trei facultăţi (UBB, UAD, Sapientia) care pregătesc studenţii să producă materiale audio-vizuale, care sunt echipate destul de bine la nivel tehnic şi au şi oameni entuziaşti. Există şi competiţia locală de la TIFF, unde putem observa nivelul scurtmetrajelor realizate aici, în zonă. Repere în adevăratul sens al cuvântului nu ştiu dacă există deocamdată, fiindcă în România producţia de film este în continuare centralizată, Bucureştiul nu are încă o competiţie reală, structurată şi serioasă. Dar cred că va avea, sunt câteva companii de producţie locale care se încăpăţânează să încerce şi bine fac. Numa Film e probabil compania locală cu cea mai bună expunere şi o recomand cu încredere. Dovada stă în faptul că am realizat împreună două lungmetraje, iar asta s-a întâmplat în armonie şi cu înţelegerea comună că tragem în aceeaşi direcţie.
Referitor la teatru, este într-adevăr mai bine consolidat la Cluj, dar cred că sunt totuşi lucruri diferite. Pentru actorii de teatru care vor să treacă şi către film este o provocare în sine. Chiar dacă au anumite elemente comune, în actoria de teatru şi cea de film se lucrează diferit, se interpretează diferit, intenţia este diferită, ce şi cum transmiţi diferă de asemenea. Prin urmare, fără exerciţiu – aşa cum îl au unii actori din ţară care lucrează cu producători şi regizori de film stabiliţi profesional în mare majoritate la Bucureşti –, e greu să faci acest switch. Cred că în România ar trebui să existe o şcoală de actorie de film pentru cei care vor să se specializeze în acest sens.
Oraşul are un trecut important în film, dar vorbim despre perioada maghiară, în special antebelică, atunci când Jenő Janovics a pus Clujul pe harta cinematografiei mondiale. Această tradiţie, întreruptă preţ de aproximativ un secol, poate fi reluată. Există dorinţă din partea celor care am rămas în Cluj şi încercăm să lucrăm aici. Cred vă avem o identitate pe care o putem exploata: locuri, oameni, poveşti care ne diferenţiază de alte părţi ale ţării şi bineînţeles ale lumii.
Administrația locală clujeană a făcut o investiție serioasă în proiectul Buftea de Cluj (Centrul Regional pentru Industrii Creative). Ai auzit de acest proiect? Dacă da, în ce fel te-a ajutat acest centru în proiectele tale? Dacă nu, ce anume i-ar trebui Clujului ca să poată concura cu studiourile din Buftea?
Sigur că am auzit, dar nu ştiu foarte multe detalii, findcă de obicei producătorii de film se ocupă de crearea unor astfel de legături. Din câte am înţeles de la Horaţiu Curuţiu de la Numa Film, CREIC poate fi o iniţiativă bună. El păstrează relaţia cu cei de acolo şi de multe ori colaborează. Cred că lucrurile au stagnat puţin de când s-a ridicat clădirea şi până acum, fiindcă este greu să atragi parteneri permanenţi, cum ar fi studiouri de producţie locale care să îşi mute acolo birourile. Asta se va întâmpla doar în momentul când vom atrage producţii mai mari, fiindcă altfel nu poate fi sustenabil financiar să lucrezi acolo, în afara oraşului, în spaţii care nu sunt ieftin de închiriat. E şi o problemă logistică: angajaţii au costuri suplimentare să ajungă acolo, facilităţi în apropiere nu prea există, deci primul lucru care cred că lipseşte este ca zona să se dezvolte în jurul acestui centru. Iniţiativa în sine mi se pare foarte bună, demonstrează deschidere din partea autorităţilor locale pentru producţia audiovizuală şi, mai larg, pentru industriile creative, care pot aduce plusvaloare oraşului. Clădirea în sine este doar primul pas, la care ar trebui să se adauge şi consolidarea unor relaţii profesionale cu producători şi alţi lucrători străini din domeniul cinematografic. Putem lua exemplul de la Budapesta, unde s-au filmat producţii serioase, cum ar fi The Martian sau Blade Runner 2049, ca să dau numai două exemple din câteva zeci dacă nu sute. Trebuie să gândim la nivel mare, să visăm. Noi am putea avea un avantaj faţă de Bucureşti sau Budapesta fiindcă totul poate fi mai prietenos, mai intim şi probabil ceva mai ieftin. Este un avantaj pe care TIFF a înţeles cum să îl speculeze, iar festivalul s-a dezvoltat armonios, de la an la an. Există mult potenţial în zonă, atât la nivel uman, economic şi geografic. Avem toate formele de relief într-un spaţiu relativ mic, ne lipsesc mai multe legături cu mediul de afaceri din străinătate. În Cluj se poate face orice tip de film, avem resursele necesare, atât oameni cât şi tehnologie. Asta cred că e important de subliniat.
Faci film independent într-un oraș al imobiliarelor și afacerilor IT. Cum te descurci cu sponsorizările? Vin bani de peste tot sau trebuie să bați la multe uși pentru a face rost de fonduri?
Bună întrebare, mă faci să zâmbesc în legătură cu banii care vin de peste tot. Ei nu prea vin, fiindcă încă nu există încredere şi protocoale dezvoltate între afacerile private şi studiourile de producţie. Noi nu le putem arăta o reţetă de succes, fiindcă suntem la început, prin urmare este logic ca ei să fie sceptici în a ne oferi bani, fiindcă nu ştiu la ce să se aştepte. Le putem mulţumi celor de la Narcoffee, Marty Restaurants, Polaris Medical, care ne-au ajutat cu spaţii şi/sau consumabile. Despre bani nu s-a pus neapărat problema, probabil şi fiindcă în acest moment companiile mari care activează în zonă nu au un buget dedicat acestui tip de proiecte. E şi logic, dacă stăm să ne gândim: de ce să ai buget dedicat unui tip de produs care nu s-a produs până acum în zonă? Noi vrem să schimbăm asta, prin munca pe care o facem. Trebuie ca noi, cei din domeniul cinematografic, prin succesul nostru, să forţăm companiile să cuprindă în propriile bugete de sponsorizări bani pentru filme.
Cum vede un clujean-regizor-tânăr-independent evoluția orașului ? Unii îl compară cu o ”fată spumoasă tatuată fără iubit – link”, alții cu un oraș sufocant de la aglomerația din ultimii ani, iar primarul se bucură că suntem ”mulți si bogați – link ”. Tu ce fațetă a orașului o vezi mai pregnant sau ce preferi să vezi în acest oraș ?
Încerc să gândesc pozitiv şi să văd lucrurile care îmi fac plăcere – şi sunt destule în oraş: locuri, oameni, străzi, evenimente, oraşul e dinamic, chiar se întâmplă lucruri. Sunt născut şi am trăit toată viaţa aici, cunosc oraşul ca pe propiul buzunar, pot să îl parcurg mental de la un capăt la altul. Mă simt în siguranţă. Îmi place faptul că străzile centrale arată occidental, sunt în acelaşi timp aglomerate dar oarecum liniştite. Pe măsură ce mergem spre extremităţile lui, trecem prin cartiere construite în comunism, care au o oarecare unitate şi le-aş alege oricând comparativ cu noile ansambluri rezidenţiale care nu prea au nimic rezidenţial în ele, pentru că dacă faci doi paşi în afara lor „îţi bate porumbu-n geam”, ca să folosesc o expresie metaforică dintr-o melodie. Nu aş putea spune că oraşul este armonios arhitectural, fiindcă asta s-a pierdut atunci când s-au construit – oriunde şi oricum – clădiri noi, unele de o urâţenie supărătoare. Şi centrul are câteva astfel de plombe, unele realizate în anii ’90, altele în curs de construire. Abuzuri fenomenale, cum e hotelul de pe Avram Iancu sau catedrala din Cipariu care pare că nu se va mai termina vreodată şi e monstruos de diformă, inestetică; doar când mă gândesc mă trece un sentiment de revoltă, pentru că sub privirea mea se urâţeşte oraşul pe care îl iubesc. E supărător că problemele nu au fost eliminate, ele încă există şi asta trebuie să însemne o dilemă pentru cei care ne conduc, dar şi pentru noi. Nu putem aştepta ca totul să fie rezolvat de oficiali, mai ales dacă noi – cei din societatea civilă – nu ridicăm probleme, nu le semnalăm. Vorbim mereu de Cluj smart, oraş de cinci stele, ca apoi să răsară încă un abuz şi încă unul şi tot aşa. Eu locuiesc şi lucrez în zona centrală, deci pot spune că sunt oarecum privilegiat, fiindcă rar trebuie să ies din cercul ăsta imaginar. Dar de fiecare dată când o fac mai remarc câte ceva care a apărut fără să se ţină cont de vecinătate.
Înainte de a face regie, ai fost critic de film. Ce te-a făcut să faci această trecere? O nemulțumire vizavi de starea filmului românesc, ai considerat că poți face o infuzie cu ceva nou sau doar pentru că, pur şi simplu, ți s-a părut că poți face un film?
În viaţă există etape. Când simţi că ai acumulat destul şi ţi-e teamă că te vei plafona, poţi încerca ceva nou, adică un drum cu totul diferit sau o altă direcţie în domeniul unde activezi. Regia a fost pasul natural pe care l-am făcut după ce am scris despre film ani de zile. Am vrut să aplic ce am învăţat, să văd dacă pot transfera către mediul cinematografic ideile care mi s-au născut în cap în timp ce încercam să înţeleg munca anumitor regizori. De multe ori criticii de film sunt extrem de exigenţi, fiindcă mental e uşor să îţi imaginezi cum ai vrea să arate un film. Ca să pui în practică există multe piedici: sigur, prima este talentul, dar urmează şi capacitatea de a face rost de bani, puterea de muncă pe care o ai într-un anumit moment, felul cum reuşeşti să comunici cu oamenii din jurul tău, răbdarea, energia. Cred că atunci când scriam despre filme eram prea interesat de partea teoretică, încercam să găsesc mereu greşeli şi refuzam să mă las furat de film, de poveste. Îl vedeam într-o manieră extrem de rece, distantă. Şi am pierdut mult ca spectator, pentru că dintr-o dată nu mai savuram un film, ci stăteam mereu cu garda sus. În momentul când am ieşit din bula asta preţioasă şi am început să interacţionez altcumva cu oamenii – pentru că nu poţi face film singur – am înţeles valoarea empatiei şi inteligenţei emoţionale. Le consideram defecte, acum pot spune că mă ghidez după ele. Cred că tehnologia le atenuează până aproape de anihilare, iar criticii de film – prin natura mega-analitică a meseriei lor – privesc de multe ori un film refuzându-şi orice formă de plăcere emoţională. Ei aplică filtrele reci pe care le-au învăţat şi atunci când observă un clişeu sau orice alt mecanism prin care ei cred că regizorii vor să îi păcălească, se aprinde în mintea lor un beculeţ. Cred că sunt în măsură să spun asta, pentru că am trăit-o. Nu spun că nu există metode cinematografice prin care poţi forţa o anumită reacţie, dar de ce să porneşti cu prezumpţia că regizorul vrea să te păcălească? Poate că intenţia lui a fost onestă.
După ce ai devenit regizor cum îi privești acum pe critici? Ești mai prietenos cu ei sau îi privești puțin timorat?
Sunt în mod clar mai prietenos, pentru că acum am experienţa ambelor meserii. Nu sunt genul de om care caută cu orice preţ să îşi impună ideea, dar mă aştept ca înainte ca un critic de film să dea un verdict să mă invite să discutăm puţin sau să rumege pe marginea primelor lui impresii. Meseria de critic nu îţi aduce prea mulţi bani, aşa că am un respect enorm faţă de cei care scriu despre filme din pasiune. În măsura în care timpul şi inspiraţia îmi vor permite, mi-ar plăcea să mai notez şi eu impresii despre filme. Cred că este un bun exerciţiu pentru a te înţelege mai bine.
În cel mai recent film al tău, Toni și prietenii săi, am văzut că se merge pe ideea unui mockumentary. Care crezi că sunt temele majore abordate de regizorii români în această perioadă ?
Zicea Mihai Chirilov un lucru interesant: chiar dacă filmele româneşti din acest an prezentate la TIFF sunt foarte diferite între ele, pot fi legate prin faptul că toate discută despre empatie (sau lipsa ei), într-un moment al istoriei când oamenii trăiesc tot mai mult în bulele lor şi au devenit extrem de recalcitranţi faţă de cei cu care nu se aseamănă. Aşa că tema comună poate fi aceasta, a empatiei şi a felului cum empatia joacă un rol important în societatea actuală. Pe mine în Toni… m-a interesat să văd în ce măsură reprezentanţii a două lumi diferite înţeleg să se raporteze unul la celălalt. Multe filme sunt construite în jurul unui conflict de acest tip, social, unde oameni din lumi diferite ajung să interacţioneze prin forţa conjuncturii. Cred că asta este o temă oricând actuală, conflictul între clase sociale. La nivel stilistic, din nou există diferenţe. Eu văd această ramificare ca pe un lucru foarte bun. Românii chiar au ce vedea, îi invit şi pe această cale să dea o şansă producţiilor autohtone.
Cum e TIFF-ul raportat la alte festivaluri europene de aceeași anvergură ?
Aş zice că e mai animat. Reuneşte foarte multe evenimente conexe, cum ar fi expoziţii, concerte, workshopuri. Poţi veni la TIFF şi dacă nu eşti un mare cinefil, fiindcă oraşul intră într-o atmosferă specială, tot centrul – şi nu numai – vibrează odată cu festivalul, pentru zece zile totul e diferit. Am fost toamna trecută la Varşovia cu Toni și prietenii săi şi am simţit că festivalul se pierde în mărimea oraşului. Era şi pandemia mai prezentă, dar chiar şi aşa cred că şi într-un an normal nu aş fi găsit acolo ce se petrece la TIFF, această efervescenţă uimitoare.
Dacă ai putea să le transmiți ceva celor care ies din sala de cinematograf de la un film regizat de tine, ce le-ai spune?
Le-aş mulţumi că mi-au acordat o şansă şi i-aş înştiinţa că sunt mereu disponibil să dialogăm. În măsura timpului şi a disponibilităţii lor, îi rog să continue să acorde credit filmelor româneşti, fiindcă numai dacă susţin produsele autohtone ţara asta poate avea un viitor luminos.
Este de ajuns să fii neconvențional și ”ieșit din norme” pentru a face un gest artistic? În funcție de răspuns, aș dori o nuanțare.
Nu mi-e foarte clară întrebarea, dar voi încerca să răspund aşa cum înţeleg eu la ce te referi. Nu aş spune că un gest artistic trebuie să fie neconvenţional. Unele dintre cele mai valoroase lucrări de artă sunt profund convenţionale, numai că sunt ori foarte bine executate, ori au o poveste puternică – ori amândouă. Menţionam Blade Runner 2049, pe care îl consider unul din cele mai bune filme realizate vreodată. Este sau nu convenţional? Dacă ar fi să îl luăm pe bucăţi, este realizat cu un buget enorm, are cei mai în vogă actori ai momentului, se adresează tuturor, deci pare extrem de convenţional. Ce îl diferenţiază de alte produse convenţionale care nu reuşesc să sensibilizeze atât de mult?
Pe de altă parte, poţi să faci cel mai ieşit din tipare produs şi să nu convingi pe nimeni. Atunci, vei spune că eşti neînţeles şi că de fapt produsul tău e the real deal. Depinde ce perspectivă ai şi ce încerci să obţii. Părerea mea este că cele mai reuşite filme din istorie conţin ambele părţi: adică, sunt într-o măsură convenţionale – în ideea în care mesajul lor ajunge la toată lumea, în moduri şi perspective diferite – şi pe lângă asta ele reuşesc să iasă puţin şi din tipare. Poate chiar să rafineze limbajul cinematografic sau să îi adauge ceva în plus. Aşa s-a întâmplat cu Citizen Kane, care acum pare cel mai convenţional film din lume, dar când Orson Welles l-a făcut era atât de înaintea timpului său încât publicul nu l-a putut înţelege pe loc; a fost nevoie de mulţi ani ca acest film să fie recuperat şi valorizat aşa cum merita.
Cum crezi că ar putea fi prezentat Clujul într-o utopie cinematografică?
Foarte faină întrebare şi dificil să dau un singur răspuns. Depinde din ce punct de vedere priveşti oraşul. Aş zice un loc unde oamenii se respectă între ei, unde nu se deranjează reciproc, unde totul funcţionează bine, iar locuitorii înţeleg dar nu abuzează de puterea binelui comun.
