Istoric clujean, despre ciuma la Cluj din anul 1586. Diferenţa dintre vremurile de ciumă de atunci şi cele ale noastre, de pandemie

Istoricul clujean Vasile Lechințan a postat pe pagina sa de Facebook un text intitulat ”Jurnal din anii ciumei COVID-19”, în care prezintă o paralelă între acuala pandemie și ciuma din Cluj din anul 1586.

„Jurnal din anii ciumei Covid 19

Ciuma la Cluj din anul 1586

În secolul al XVI-lea, Clujul era un oraş “strălucit prin aşezare şi prin mijloacele sale şi prin abundenţa de toate bogăţiile şi prin negustori”. O spunea marele umanist de origine română Nicolaus Olahus, la 1537-1538. Umanistul italian Andrea della Valle spunea despre Cluj că este un oraş înconjurat de ziduri, cu clădiri foarte frumoase, bine populat şi căutat de numeroşi negustori. Gravorul Georg Hoefnagel, explicând pictura din 1611 a artistului flamand Egidio van der Rhye, a scris: Claudiopolis Coloswar vulgo, Clausenburg Transilvaniae civitas primaria, în traducere: Claudiopolis, popular zis Coloswar, Clausenburg, oraşul principal al Transilvaniei. Italianul Giovanandrea Gromo spunea şi el la 1566 că oraşul Cluj era “cheia întregii ţări”, descriindu-l ca “oraş comercial, mare şi bogat, bine clădit, cu ziduri puternice, cu numeroase turnuri, situat pe loc şes, într-o vale fermecătoare, între două dealuri, printre care curge un râu cristalin”. Iezuitul italian (sicilian) Ferrante Capeci scria la 1584 că “Saşii au în ţara aceasta [Transilvania] şapte oraşe, toate frumoase, închise cu ziduri, cu clădiri de piatră […] Unul dintre aceste şapte oraşe este Clujul, ba este chiar oraşul de frunte al saşilor, ca şi al principatului; dar astăzi este locuit în cea mai mare parte de unguri”.

Aşadar, un oraş bine întărit cu ziduri puternice, dar acestea nu l-au putut apăra de cumplita şi înspăimântătoarea ciumă din 1586. Zidurile nu i-au apărat pe clujeni de tragedia luptei cu moartea. Se spune că mii de morţi de ciumă au fost scoşi pe Poarta Mică a zidului cetăţii şi îngropaţi într-un cimitir nou, azi Cimitirul Central, înfiinţat printr-o hotărâre a conducerii oraşului, “văzând biciul lui Dumnezeu” – spune documentul – abătându-se asupra oamenilor. Sigur că s-a abătut în primul rând asupra poporului de rând. Avem însă chiar documente de epocă despre acei ani de groază. Au fost afectaţi până şi profesorii şi elevii de la Colegiul Iezuit din Cluj (vezi foto), înfiinţat în 1580, situat pe strada Lupului (azi strada Kogălniceanu). Profesori erau (cf. Aura Mircea Popa) iezuiţi veniţi din diferite ţări ale Europei: Polonia, Ungaria, Germania, Spania. În preajma ciumei erau la colegiu 300 de elevi. În timpul ciumei au fost răpuşi şaptesprezece profesori iezuiţi, în 1586: Ferdinandus Capecius –rectorul Colegiului, P. Ioannes Ardulphus, Hieronymus Fanfonius – profesor de retorică şi filosofie, Georgius Hamman, Paulus Kinisko, Albertus Woluckj, Albertus Brantmaier, Ioannes Burman, Urbanus Schipper, Michael Viller, Ioannes Elbingus, Ionas Credik – profesorul de aritmetică şi poesie, Adamus Tensier, Ioannes Psarski, Mathias Zaleski, Casimirus Loviciensis, P. Michael Ripinensis. Unii, de frică, s-au refugiat în Chioar (Cetatea de Piatră), alţii în pădurile din Cluj-Mănăştur. În „Catalogus sociorum in Transylvania peste extinctorum, mense septembri 1586” (Catalogul iezuiţilor ucişi de ciumă în luna septembrie 1586) se arată că au fost ucişi numai într-o lună şase iezuiţi clujeni: M. Albertus Volucki, Georgius Ammanus, P. Matthaeus Strus, M. Nicolaus Curtik, Stanislaus Radzinsckz şi Laurentius Horsochow.

Rectorul Colegiului, Ferrante (Ferdinandus) Capeci avea doar 35 de ani când a venit în Transilvania, la 1584. Într-o scrisoare, îl informa pe superiorul său Claudio Aquaviva că “Transilvania este locuită de trei feluri de oameni, care toţi vorbesc limbi deosebite: românii, care sunt locuitorii cei mai vechi şi se trag din italieni şi longobarzi; de aceea limba lor se aseamănă aşa de mult cu italiana modernă, încât se poate învăţa bine în câteva luni, după cum şi ei învaţă uşor limba italiană”. Iezuitul Massimo Milanesi a scris despre “Flagelul lui Dumnezeu asupra poporului bântuit de ciumă şi de foamete”. Aflăm că nu numai ciuma, ci şi foametea a făcut ravagii asupra populaţiei Transilvaniei. ”S-a luptat acest nenorocit popor – scrie el – multe luni cu ciuma şi cu foametea, care unindu-şi forţele, nu i-au mai dat nicio oră de răgaz” şi că “Nu se pot exprima, nici prin grai, nici prin condei, crudele şi îngrozitoarele efecte ale foametei. Ciuma a fost de astă dată ca un mieluşel, faţă de acea leoaică crudă [foametea], căci ea nu aleargă după fugar, ci-l lasă să-şi urmeze calea”. Spune apoi: “Câţi români, retrăgându-se în munţii cei mai ameninţători, păduroşi şi aspri şi făcându-şi în arbori cuiburi, ca păsările, au scăpat de ciumă dar au fost apoi găsiţi morţi, în ele, chinuiţi de foame? S-ar putea număra cu miile…” (Aici iezuitul Milanesi contrazice pe unii “istorici” maghiari, care vorbesc de depopularea Transilvaniei de maghiari din cauza epidemiilor din secolele XVI-XVII şi de faptul că românii erau mai rezistenţi pentru că “mâncau caş de oaie”).

Profesorul iezuit Girolamo Fanfonio, victimă şi el a ciumei de la Cluj, a scris, nu cu mult înainte de a fi răpus, cât de mult se întindea pericolul: “De acum o lună a început aici la Cluj să se manifeste ciuma, şi ea merge crescând, mor cam 25-30 de oameni pe zi […] Şcolile au fost menţinute de noi până acum, dar acum, când cei mai mulţi dintre şcolari, mai ales nobilii, s-au împrăştiat de teama ciumei, cred cà vom fi siliţi să le lăsăm de tot, dacă am putea salva pe vreunii din Seminar şi dintre cei de la masa comună, nu va fi puţin lucru. Este foarte necesar, pentru ca să se poată deschide şcolile, de cum va fi încetat ciuma”. Iată, o îngrijorare privind soarta şcolii în vreme de pandemie, pe care o reluăm după peste patru secole şi mai bine. Tocmai murise de ciumă un elev polon, “foarte iubit de maiestatea sa, care ea însăşi 1-a trimis aici la studii”.

Despre ravagiile ciumei la Colegiul iezuit de la Cluj a scris şi profesorul iezuit Andreas Busau. “De mirare, sau mai bine zis de plâns – scria el – este starea lucrurilor de la noi. Colegiul aproape că a pierit, cu excepţia puţinora, care am fugit destul de târziu. Dumnezeu ştie ce va mai fi cu noi.

A început aici, la Cluj, să-şi croiască drum ciuma prin iunie [1586], şi puţin câte puţin, tot crescând mai mult şi mai mult, a prins puteri. Iar părintele rector [Capecius] nu a prea vrut să închidă şcolile, aşteptând tot mereu o stare mai bună.Totuşi, însă, foarte târziu, când au şi început învăţăceii să se îmbolnăvească şi să moară, a închis şcolile. Iar dintre ai noştri, cea mai mare parte s-a mutat la Cluj-Mănăştur; cinci sau şase au rămas în colegiu. Dar iată că în ziua a doua sau a treia, unul, anume Georgius Hauman, sacristanul colegiului (care poate venise gata molipsit din colegiu), a început să zacă, şi a treia sau a patra zi s-a stins de ciumă în Cluj-Mănăştur. Al doilea, apoi, M. Paulus Kiniski, care rămăsese cu bursierii, molipsit de asemenea de ciumă, a murit în colegiu şi ai noştri au rămas totuşi în Cluj-Mănăştur şi în colegiu, deşi aceste locuri erau contaminate; şi în tot locul, fără nicio izolare sau pază, unii părinţi contaminaţi de ciumă vizitau, atât pe ai noştri, cât şi pe cei de afară, ascultând confesiuni şi <dând> comuniunea, administrând taina euharistiei şi în ciuda acestui fapt stând în raport cu ceilalţi; şi iată că deodată au adus cu ei atâta boală şi în Cluj-Mănăştur, ca şi în colegiu, încât unul după altul, la început câte doi sau şi trei deodată, s-au îmbolnăvit de ciumă, abia cinci dintre noi care am fost găsiţi sănătoşi ne-am strămutat în cetatea Chioar”. Iată că “povestea linguriţei”, scandalul de la Cluj din primăvara acestui an 2020, doar a repetat istoria. Andreas Busau continuă: “…Dar iată că îndată a doua sau a treia zi după plecarea noastră, [profesorul] Ioan Psarski a început să se simtă rău, de asemenea, şi părintele administrator, şi, în sfârşit, părintele Hieronim …(Morţile lor s-au produs cam în această ordine, dar nu s-au putut cunoaşte precis zilele <de boală> pentru fiecare în parte). Căci unii s-au stins în ziua a treia, alţii a patra sau cincea, cel mult şasea, în lunile iulie şi august. G. Hauman la 17 iulie, P. Kiniski la 19, Albert Vokitski la 20, Albert Brantmaier la 28, loan Burman la 29, Urban Schiffer la 29 (acesta era tânăr de tot, abia trecut de anul al 22-lea, părea să fie o creaţie minunată a naturii, absolut admirabil în orice fel de arte manuale, fie în lemn, fie în bronz sau fier în orice gen de lucrătură: cu strungul, cu ciocanul, cu briceagul, cu barda; era de neam din Prusia, executase şi un altar cu totul excepţional cu cea mai mare râvnă şi picta cu artă proprie, ba cu culori, ba cu aur. Părintele Ioan Ardolphus… a murit la 31 iulie, şi în aceeaşi zi şi reverendul părinte Ferdinand [Ferrante Capecio], rectorul, ale cărui virtuţi ar trebui slăvite de altul, mai vrednic ca mine. Era, hotărât, un om de un spirit admirabil”. Andreas Busau enumeră apoi pe cei care au murit în august 1586, profesori şi meşteri de la colegiu, inclusiv pe părintele Hieronim Fanfoni, mort la 17 august, pe a cărui faţă citeai întotdeauna “un fel de suavitate şi graţie angelică”, fost “prefect al congregaţiei Fericitei Fecioare; prefect al şcolilor, prefect al casei săracilor şi lector de filozofie, având sufletul mereu egal şi păstrând acelaşi spirit suav, bucuros, netulburat”. Mai erau bolnavi câţiva iezuiţi de la Colegiu şi în Cluj-Mănăştur. “În Colegiul din Cluj nu mai e nimeni din ordinul nostru, totul este pustiu. La Cluj-Mănăştur singur [profesorul] Simon Rasz este sănătos”.

Iezuitul Massimo Milanesi a afirmat că ciuma, “după ce a decimat poporul de rând, trage acuma după sine pe oamenii bogaţi”. La Alba Iulia, un anume preot Petru, “care se îngrijise de o confesiune generală şi de toate sacramentele bisericii, şi-a dat sufletul cu suavitate, cu sfinţenie şi cu linişte printre imnuri şi psalmi, în mijlocul nostru, al tuturor care eram în jurul lui”.

De remarcat aici că, totuşi, conştienţi de pericol, iezuiţii au introdus spovedania de la distanţă şi s-a făcut împărtăşirea tot de la distanţă, şi anume “punându-se prea sfântul sacrament pe o lopată de lemn foarte curată, cu un mâner destul de lung”. Iezuiţii au mai aplicat pe abcesele ciumei plasturi cu decoct de diferite plante medicinale, rădăcini, frăsinel, tormentilă, genţiană, boabe de dafin şi de ienupăr, la alţii le-au luat sânge şi pe unii i-au vindecat, respectiv unii s-au vindecat.

Care este diferenţa dintre vremurile de ciumă de atunci şi cele ale noastre, de pandemie? Atunci ştiinţa era puţin avansată, ciuma a făcut ravagii, astăzi ştiinţa este prea avansată, că probabil de aici ne-a venit acest virus care a creat o pandemie extrem de rapidă şi de ucigaşă”, scrie Vasile Lechițan pe Facebook.