Am gasit peste 30 de morti ai lagarelor si inchisorilor si am inceput cercetarile la cea mai mare tabara a partizanilor din muntii Romaniei.
Cu toate eforturile noastre, la aproape 30 de ani, interesul pentru subiect a devenit doar unul declarativ, la nivelul autoritatilor. Singura simpatie de care ne-am bucurat in aceste cautari ale noastre, a fost aceea a cititorilor, cand am scris despre ele si a oamenilor din partea fiecarui loc in care am ajuns, care ne-au ajutat macar adresandu-ne cuvinte bune si incurajari. In rest, nimic.
Nu este usor sa gasesti un mort, bine „ascuns” pe la marginea cate unui cimitir de catre gardienii lui, cand trupul nu i-a mai suportat foamea, frigul, torturile si sufletul sau a parasit, umilit, aceasta lume.
Totusi, am reusit sa aducem la lumina peste 30 de asemenea eroi tacuti si necunoscuti, adevarati martiri. Ingropati goi, in niste lazi facute din stuf compactat, cum s-a intamplat cu mortii de la Periprava sau aruncati pur si simplu cate doi-trei in gropi sapate la nimereala, cum s-a intimplat cu bolnavii de tuberculoza de la Penitenciarul-spital Tirgu Ocna si cu taranii ucisi in anchetele brutale de la Caransebes, toti acesti eroi ajung inapoi, intr-o lume ostila. O lume care le cere parca lor socoteala pentru ca i se deranjeaza tihna. O lume indiferenta si plictisita. Si potrivnica, atunci cind e vorba sa „deconteze” costurile mortii.
Cel mai recent caz a fost acela al sentintei date de Curtea de Apel Bucuresti, absolut ilogica si lipsita de empatie fata de victima ucisa in ancheta, inginerul Gheorghe Ursu, dar plina de compasiune fata de tortionarii sai, anchetatorii Pirvulescu si Hodis, de la Securitate (si apoi de la SRI), care au fost achitati pentru crima lor.
Dar sunt si alte moduri, la fel de ostile, in care moartea victimelor regimului comunist este intampinata in aceasta lume. Mai intai, costa mortul in sine. Direct. O expertiza medico-legala minimala, necesara reinhumarii de catre urmasii celui ucis, in cazul zecilor de impuscati ilegal de catre Securitate pe care i-am gasit ingropati prin muntii si padurile Romaniei a costat minim 390 de lei. Aceste sume au fost platite, in majoritatea cazurilor chiar de catre urmasi, ca „taxa” suplimentara, pusa de stat pentru uciderea parintilor sau bunicilor lor; caci dreptate nu li s-a facut, majoritatea cazurilor fiind clasate ori prin socotirea acestor crime drept simple omoruri (care, asemenea uciderii inginerului Gheorghe Ursu s-au prescris), ori prin aceea ca faptasii nu au fost gasiti sau au decedat pana cand s-a urnit ancheta. Urmasii mortilor pe care ii gasim sunt singurii care platesc „taxa pe moarte” a eroilor anticomunisti, ca sa le ia osemintele acasa, de la Institutul de Medicina Legala, pentru a le inmormanta crestineste. Sunt multumiti si asa…
O situatie mult mai delicata o avem cu mortii pe care i-am gasit si ai caror urmasi nu sunt cunoscuti inca, asa cum se intampla la Periprava, ori s-a intamplat la Aiud sau la Tirgu Ocna, unde am cercetat locuri de inhumare a detinutilor. La Aiud, osemintele celor sapte morti gasiti au fost „rascumparate” de la Institutul de Medicina Legala din Cluj cu 3.120 lei de parintele staret al Asezamantului cu hramul Inaltarea Sfintei Cruci, de la Rapa Robilor, unde sunt pastrate. La Tirgu Ocna, mortii au fost expertizati, dar nu s-a gasit o posibilitate de reinhumare, pentru ca nu se stie cine ar putea plati testele ADN si gasi urmasii. Nimeni nu se grabeste sa o faca.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului nu are prevazuta o asemenea cheltuiala in buget si am intra in vizorul Curtii de Conturi, daca s-ar plati. De fapt, se dovedeste ca mortii anonimi ai comunismului creeaza probleme si tulbura linistea acestei lumi. Parchetul ar trebui sa achite atat expertiza medico-legala, cat si testele ADN si apoi sa identifice prin evidenta populatiei posibilii urmasi, dar institutia poate plati, conform normativelor impuse de Ministerul Finantelor, numai lucrarile efectuate. In vreme ce, conform propriilor reguli, Institutul Medico-Legal solicita acoperirea costurilor in avans. In acest impas, mortii asteapta o rezolvare. Si se aduna in fiecare an, facand coada in asteptarea unei solutii, la reintrarea in aceasta lume indiferenta si plictisita.
Descoperirea mortilor costa si ea, la propriu – pentru ca noi, cei care ii gasim, avem nevoile noastre: costuri de deplasare, masa si cazare in diferitele locuri din tara unde facem cercetari. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, care isi face un stindard din aceste activitati ale colegilor si prietenilor mei arheologi, nu a mai decontat de peste un an de zile cheltuielile de deplasare. De pilda, seful echipei de arheologi, Gheorghe Petrov, are ultimul decont neonorat din luna septembrie a anului trecut. Ma aflu in aceeasi situatie ca si el, nevoit fiind sa platesc multe din propriul buzunar, in conditiile unui salariu ramas la 3.200 de lei, dupa 30 de ani de munca si un doctorat – cu o suta de lei mai mic decat leafa portarului de la Biblioteca Centrala Universitara, intrucat „delegatiile” noastre au ramas simple hirtii pierdute prin hatisurile contabilitatii si neonorate de catre Secretariatul General al Guvernului. Si nici macar nu este vorba de costuri atat de mari: diurna noastra in cautarea victimelor comunismului se ridica la „fabuloasa” suma de 20 de lei pe zi. Dar nici acesti bani nu ne-au fost platiti de un an de zile. IICCMER-ul, ca si SGG-ul arata ca un sat fara caini, atunci cand este vorba de asumarea cheltuielor de „infrastructura” pentru descoperirea victimelor comunismului. In toate aceste deplasari, Gheorghe Petrov trebuie ca, in loc sa se ocupe cu ceea ce este calificat, arheologia, face adevarate scamatorii pentru a ne asigura, numai in baza promisiunilor ca „banii vor veni” (atunci cand vrea Trezoreria), painea si casa noastra de „diurnisti”.
Poate ca nu as fi scris aceste randuri pline de amaraciune. M-a determinat sa o fac faptul ca, de multa vreme, necazurile rasar la tot pasul in cursul investigatiilor noastre si ele nu se vor imputina, ci, dimpotriva, se vor acutiza – si o rezolvare nu se intrevede, pentru iesirea noastra din starea de „voluntariat bugetar”. Ceea ce va duce inevitabil la sistarea „arheologiei crimelor comunismului” in cadrul IICCMER, atata vreme cat acesta, ca si ordonatorul de credit, Secretariatul General al Guvernului, achita cu foarte mare intarziere facturile noastre de cazare, punandu-ne in situatii penibile si nu ne plateste de peste un an de zile nici macar diurna zilnca de 20 de lei, ca sa nu vorbim de alte cheltuieli.
De fapt, sentinta Curtii de Apel Bucurest in cazul Gheorghe Ursu mi-a aratat ca, in fond, cauza tuturor problemelor din cursul investigatiilor pentru descoperirea victimelor comunismului este una mult mai profunda: in aceasta lume a noastra, mortii deranjeaza statul. Care i-ar vrea lasati acolo unde se afla. Si uitati cat mai repede.
