La Cluj frigul strange oamenii strazii intr-o suta de paturi  

La începutul lunii decembrie, un bărbat a fost găsit mort în apropierea Canalului Morii. Avea 50 de ani, câştiga o pâine din strânsul cartoanelor de pe străzile din oraş, iar cunoscuţii lui spun că îl chema Ocsi şi era un fost boxer.

 

“Îl ştim de la Remat că aduna cartoane săracu’ în fiecare zi. L-am găsit aici pe malul canalului şi mi-a fost tare milă de el că muncea săracu şi făcea ce putea pentru o bucată de pâine. Avea o pălărie ca de cowboy şi aşa-i spuneam noi, cowboiu’”, spune unul dintre cei care îl cunoşteau pe bărbat. Conform raportul de medicină legală, omul străzii nu a fost ucis şi, cel mai probabil, a murit din cauza frigului.

 

Cazurile în care oamenii fără adăpost din Cluj-Napoca mor pe străzi sunt destul de dese, mai ales pe timpul iernii. Conform unui angajat la Serviciul de Ambulanţă Cluj, iarna face ravagii printre acesti amărâţi.

 

“Cel mai des îi găsim degeraţi. Nu prea putem să facem multe pentru ei că nu avem unde să îi ducem. De ei se ocupă şi cei de la poliţia comunitară, dar dacă, spre exemplu, unul are ghinion să cadă într-un gang şi, până dimineaţa, nimeni nu îl găseşte, cu siguranţă omul ăla va muri pentru că de acum a venit gerul şi nimeni nu poate rezista o noapte afară, mai ales în condiţiile în care se află ei. Spre exemplu, acum câteva zile, l-am găsit pe unul care aproape că îngheţase. Erau minus 5 grade afară şi omul se şi scăpase pe el. L-am dus cum am putut la centrul din Valea Chintăului şi de acolo l-au preluat cei care se ocupă de ei peste noapte. Este dramatic ce se întâmplă cu oamenii ăştia, pentru că sunt atât de abuzaţi şi cine ştie ce-au fost la viaţa lor. Am cunoscut şi cazuri de foşti profesori, sportivi şi dacă e să stai să le asculţi poveştile rămâi mască. Majoritatea au ajuns pe drumuri de la băutură şi din cauza familiei. Nu prea ai ce să le faci!”, spune un asistent de la Serviciul de Ambulanţă Cluj.

Chiar dacă la Cluj pot fi numărate peste 10 de centre şi fundaţii care spun pe site-urile de prezentare că se ocupă de cei fără acoperiş, în fapt există doar două centre care oferă adăpost şi hrană celor care rătăcesc pe străzi. Ambele aparţin asociaţiei Prison Fellowship şi pot asigura până la 100 de locuri pentru cei câteva sute de nevoiaşi. Pe strada Sobarilor nr.29 este un centru în care sunt primiţi oamenii străzii cu vârste de până la 45 de ani. Cel de-al doilea adăpost este pe Valea Chintăului, la adresa de pe strada Oaşului nr. 298 într-o fostă şcoală dezafectată. Aici pot fi adăpostiţi circa 40 de oameni, dar dacă gerul este prea puternic, pe holuri mai pot sta 20 de oameni. Astfel, în cele două centre pot înnopta circa 100 de persoane.

 

În primul adăpost, cel de pe strada Sobarilor, din cartierul Iris, condiţiile sunt mai restrictive, motiv pentru care, uneori, oamenii străzii preferă să nu meargă.

 

“Trebuie să facă curăţenie şi să o păstreze. Aici avem o limită de vârstă şi pe cei care sunt găzduiţi aici încercăm să îi reintegrăm în societate. Vârsta maximă a celor care pot veni la noi este de 45 de ani. La centrul din Valea Chintăului poate merge oricine, dar şi acolo trebuie să păstreze curăţenia. Însă acolo sunt găzduiţi şi cei bătrâni, iar unii chiar sunt imobilizaţi la pat. Pe unii îi aduc rudele, pe alţii cei de la Poliţia Comunitară sau cei de pe Ambulanţă. Oricum, oamenii ăştia au o viaţă grea, au trecut prin cine ştie ce abuzuri. Pe timp de zi nu îşi prea fac apariţia şi ies noaptea, când acum este foarte frig. Aşa că sunt culeşi de pe stradă şi aduşi la noi sau la adăpostul din Valea Chintăului”, spune asistenta centrului de pe strada Sobarilor. Dacă la primul centru par a fi cazaţi, mai mulţi copii iar pereţii birourilor angajaţilor sunt “înţesate” cu desenele sau colajele celor care au trecut prin adăpost, în adăpostul care se află pe Valea Chintăului totul pare dezolant.

 

Pe holul şcolii sunt aliniate câteva paturi în care stau bătrâni cu privirea goală şi lipsită de orice speranţă. În jur, totul este cenuşiu, iar punctele comune a “rezidenţilor” de pe Oaşului nr. 298 sunt căldura şi televizorul. Oamenii se uită la ecranul care le arată imagini colorate şi familiare care, pentru cei aflaţi acolo, nu sunt decât nişte amintiri. Înfofoliţi în paltoane roase şi sub pături, unii dintre ei te urmăresc cu privirea din obişnuinţa cerşitului.

Ce se întâmplă cu cei rămaşi în afara zidurilor adăposturilor. Unii dintre ei trăiesc în colibe înjghebate din cartoane şi bucăţi de scânduri, alţii îşi fac veacul prin subsolurile blocurilor sau canale încălzindu-se la conductele de termoficare. Ajunşi în ochii autorităţilor, oamenii străzii se transformă în “cazuri sociale”, în “numere de ordine” care nu sensibilizează pe absolut nimeni.

 

Spre exemplu, E.M., o femeie de circa 50 de ani trăieşte fără siguranţa unui adăpost cu două fete şi un băiat “bun de muncă”. A avut un apartament în Mănăştur şi un soţ care a lucrat la depou. În urmă cu 14 ani, din cauza băuturii, soţul ei a fost convins să semneze nişte acte prin care a pierdut apartamentul. Acesta a fost motivul pentru femeia a divorţat de soţ care, la scurt timp, a rămas şi fără loc de muncă. Pentru că avea copii mici, au reuşit să trăiască “în tranzit” la rudele pe care le avea în oraş, dar după ce copii au ajuns mari, nu au mai fost primiţi nici în casele apropiaţilor. În virtutea faptului că era cunoscută drept “femeie serioasă”, E.M. a fost lăsată să stea într-un vagon dezafectat în apropierea depoului. Însă, primăria a decis că femeia nu poate ocupa “spaţiul public” şi, în aşteptarea celendelor greceşti, adică a blocurilor ANL, femeia a fost nevoită să se mute cu copii în apropierea rampei de gunoi din Pata Rât.

“Ce să facem domnu’ reporter. De la băutură a plecat totu’, că bărbatu’ se îneca în băutură până într-o zi când prin nişte şmecherii a semnat niste hârtii de-am rămas fără casă. El tot cu băutura şi am zis că nu mai am viaţă cu el şi ne-am dus pe la rude. Asta a mers cât au fost pruncii mici. Când fetele o făcut una 14 şi una 17, iar băiatu’ avea vreo 19 ani, nu ne-o mai primit nimeni că şi oamenii ăştia avea nevoile lor. M-am dus apoi la locu’ de muncă a soţului că mă ştiau oamenii şi ceva şef de-acolo ne-a lăsat într-un vagon. Am stat aşa vreo doi ani, când cineva a cumpărat locu’ ăla şi a venit de la primărie cu poliţia că tre’ să plecăm. De la primărie ne-au promis în fiecare an că luăm aneleu (ANL), dar mereu am rămas cu promisiuni de astea. Aşa că, cineva de la domnu’ Vereş ne-a ajutat cu-n camion să mutăm vagonu’ ăsta aici, lângă rampă. Aici stăm de mai mulţi ani şi ne omoară cu zile. Iarna, că nu-i izolaţie ne îngheaţă şi sobiţa asta nu dovedeşte, iar vara te ia de cap cu căldura că se încinge tăblăria asta. E greu domnu’ reporter, da credeţi că ne ajută cineva? Toţi îşi vede de interesu lui şi te lasă să mori în stradă”, spune femeia.  

Pentru foarte puţini, strada nu înseamnă şi sfârşitul tuturor posibilităţilor. Dacă în urmă cu cinci ani se autointitula “boschetar”, acum un fost alcoolic a reuşit să treacă peste propriul stigmat, a renunţat la băutură şi, în urmă cu doi ani, s-a înscris la una din universităţile private din oraş şi vrea să devină avocat. Are peste 60 de ani şi nu vrea să-i apară numele în ziar că nu se vrea “vedetă“.

 

“Dom’le, am avut mult de tras la viaţa mea. Dacă nu mă întâlneam cu un om care a fost impresionat de povestile mele cred că eram mort acum. Eram un alcoolic şi îmi aveam locurile pe la gară. Aşa m-am întâlnit cu un domn care tot venea pe la barul gării şi, că mi-e firea prietenoasă, tot am intrat în vorbă cu el. Eu am fost revoluţionar, am ieşit în stradă cu Nemeş. Nu m-au împuşcat, da tot nişte drepturi trebuie să am şi eu ca toţi ceilalţi. Aşa că domnu’ ăsta, care-i jurist de meserie, a aflat şi m-a învăţat cum să-mi cer ce-i al meu prin lege”, spune omul. Astfel, cu ajutorul juristului, fostul om al străzii a primit o garsonieră de câţiva metri pătraţi într-unul din spaţiile municipalităţii şi o pensie lunară în baza calităţii de revoluţionar. Pentru că cei de la primărie nu au vrut să îi dea şi o parcelă de pământ, omul s-a hotărât să dea primăria în judecată.

 

“Amicu’ ăsta mi-a zis să cer şi pământu’, că am drept şi la o parcelă, da uite că ăştia nu-mi dau că cică nu mai au. Păi dacă legea spune că mi se cuvine, cum să n-aibă că aici e pe negru şi alb, nu tocmeală. La început m-a mai ajutat el (juristul) să fac acte, da mi-a zis după aia să fac facultatea că poate învăţ ceva. Oricum, am o grămadă de timp la dispoziţie de când nu mai pun gura pe pahar”, spune omul pişicher. Chiar dacă nu mai consumă alcool, fostul “boschetar” a rămas extrem de jovial.

“Să vă povestec ceva de să râdeţi şi dumneavoastră. În prima zi când am intrat în clasă m-am îmbrăcat frumos, că aşa mi-a spus colegu’ (râde şi-şi bate amical pe umăr prietenul jurist). Am intrat în sala de curs şi numa’ tineri, de la un cap la altu. Ei, săracii, ca copii, au crezut că li-s profesor că eram la patru ace, şi s-au ridicat în picioare c-or fi crezut că-s profesor. Eu m-am asezat în primul rând şi până să vină domnul decan să deschidă anul, au tăcut mâlc şi eu tot râdeam, aşa în mine, că-mi închipuiam la ce s-or gândi bieţii copii. Oricum, că-s cel mai bătrând de-acolo, cu trupul, că sufletul mi-e ca la 20 de ani, m-au făcut responsabil cu strânsul banilor şi chestii de astea mărunte că-s de încredere”, spune omul.

 

Întrebat de amănuntele vieţii de acum cinci ani, omul nu doreşte să intre în detalii.

 

“N-are rost să povestesc de-atunci, că nu-i ajută nimănui. Numa să te întristezi, aşa, ce rost are! Eram tot timpu’ cu păienjenişuri pe ochi. Nimeni să n-aibă parte de aşa ceva!”, încheie viitorul avocat.

 

În Cluj-Napoca, un centru mai special se află pe strada Rene Descartes nr. 6. Este vorba de centrul Artemis care se ocupă de femeile abuzate şi de copii lor, care au fost victimizaţi prin violenţă fizică, psihologică, emoţională, sexuală sau economică de către partener, fost partener sau alt membru al familiei. În centrul Artemis nu se ţine cont de vârstă, religie, naţionalitate, orientare sexuală, disabilităţi, statut legal, social sau marital, credinţe politice sau situaţie economică. Pentru a asigura siguranţa femeilor care au nevoie de ajutor, adresa adăpostului este menţinută secretă Adăpostul oferă găzduire pentru 5 familii (femei şi copiii lor), fiecare având un spaţiu separat pentru ea şi copiii ei, unde pot să-şi trăiască viaţa de zi cu zi. Durata de şedere în adăpost este temporară, pe o perioadă cuprinsă între 3 şi 6 luni şi se stabileşte în funcţie de nevoile fiecăreia. Până în prezent un numar de 35 femei şi 39 copii au beneficiat de asistenţă specializată în cadrul adăpostului. Aici pot veni şi victimile traficului de fiinţe umane sau femeile obligate să se prostitueze.

 

Un studiu realizat de societatea umanitară Samusocial arată că tiparul persoanei fără adăpost este întruchipat de bărbatul între 40 şi 49 de ani, necăsătorit, ajuns în stradă după un conflict familial. Specialiştii organizaţiei au încercat să creeze un tablou al fenomenului numit “oamenii străzii”. Aceştia au vorbit cu aproape 2.700 de persoane fără adăpost. Dintre acestea, aproape 2.000 sunt bărbaţi şi restul femei. Cei mai mulţi bărbaţi au între 40 şi 49 de ani (peste 700), urmaţi de cei între 30 şi 39 de ani (445) şi 50 şi 59 de ani (365). În schimb, cele mai multe femei au între 20 şi 29 de ani (152), urmate de cele cu vârste cuprinse între 30 şi 39 de ani şi 40 şi 49 de ani (câte 144). Majoritatea persoanelor fără adăpost au ajuns în stradă din cauza conflictelor familiale (peste 800), urmate de cele care au trecut printr-un divorţ (460). Alţi aproape 300 dintre cei care trăiesc pe străzi au fost nevoiţi să-şi vândă locuinţele, peste 180 nu şi-au mai putut plăti chiria sau întreţinerea, iar aproape 170 au rămas fără un acoperiş deasupra capului, după ce şi-au pierdut slujbele. Alţii au fost escrocaţi, provin din case de copii, sunt foşti deţinuţi sau le-a fost distrusă ori demolată casa. În schimb, aproape 100 au plecat de acasă, din oraşe de provincie, în căutarea unui loc de muncă, nu au găsit nimic în Capitală şi aşa au ajuns oameni ai străzii, mai arată cercetarea Samusocial.

15.000 este numărul estimativ al oamenilor fără adăpost din România (date statistice)