Episcopul român Anton Durcovici, decedat în închisorile comuniste, va fi beatificat în curând, a anunţat Vaticanul săptămâna trecută, la două luni după ceremonia ridicării la cinstea altarelor a unui alt martir catolic, Vladimir Ghika. Procesul său de beatificare a fost deschis în ianuarie 1997, sub pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea, iar Papa Francisc, de la alegerea sa, confirmă dosarele de beatificare care au fost deschise sub predecesorii săi, omagiind astfel martirii catolicismului din România.
Anton Durcovici s-a născut la data de 17 mai 1888, în localitatea Bad Deutsch-Altenburg din Austria Inferioară, fiind al doilea copil al soților Francisc și Maria. La vârsta de șase ani a emigrat împreună cu mama sa la Iași, unde a frecventat cursurile Școlii Elementare a Parohiei Catolice. S-a transferat la o școală din Ploiești și apoi la București, unde s-a înscris ca seminarist la Liceul „Sfântul Iosif”. La 1 septembrie 1901, este primit de către arhiepiscopul Raymund Netzhammer în Seminarul mic din București.
La data de 30 octombrie 1906 a fost trimis la Roma pentru a-și continua studiile teologice la Colegiul „De Propaganda Fide”. Ca o încununare a anilor de studii, în perioada 1910-1911 a obținut doctoratul în filosofie de la Universitatea „Toma de Aquino”; în anul 1911 a obținut doctoratul în teologie de la Universitatea Urbaniană, precum și licența în drept canonic de la Universitatea Gregoriană. A fost sfințit preot în ziua de 24 septembrie 1910 în Bazilica „San Giovanni in Laterano”, cu o dispensă canonică de 20 de luni.
Păstor al credincioșilor din Iași
Părintele Anton Durcovici a predat religie în mai multe școli bucureștene și a îndeplinit diferite funcții în cadrul arhidiecezei din capitală, urcând în ierarhia bisericească. Astfel, Concordatului încheiat între Sfântul Scaun și Statul Român, la data de 30 octombrie 1947, Papa Pius al XII-lea l-a numit pe Mons. Dr. Anton Durcovici ca Episcop romano-catolic de Iași. În timpul scurtei sale păstoriri a Diecezei de Iași, episcopul Durcovici a desfășurat o activitate pastorală istovitoare, vizitând parohiile din Moldova și îndemnându-i pe credincioși să-și păstreze credința. Astfel, gândindu-se la timpurile care aveau să vină când mulți dintre credincioși vor rămâne fără preoți, el orânduiește ca în fiecare seară în toate bisericile să se repete două-trei întrebări din catehism cu tot poporul.
După „punerea în retragere” forțată a Arhiepiscopului Alexandru Cisar în septembrie 1948 și trimiterea acestuia cu domiciliu forțat la Orăștie, conducerea Arhidiecezei de București a fost încredințată de către Sfântul Scaun Episcopului de Iași, Anton Durcovici, ca Administrator Apostolic. În timpul evenimentelor dramatice din 1949, Episcopul Durcovici a dat dovadă de mult tact în îndrumarea preoților și a sătenilor pentru respectarea liniștii și a păcii, ferindu-se astfel de a provoca autoritățile comuniste.
Urmărit de Securitate
Securitatea i-a întocmit dosare de urmărire informativă și un dosar de urmărire penală, urmărindu-l pas cu pas. În notele informative redactate sunt prezentate numeroase acuzații aduse episcopului Anton Durcovici, cu scopul de a-l incrimina și trimite în fața unui tribunal militar. Episcopul era calificat drept un dușman al regimului comunist și coordonator al rezistenței anticomuniste din partea Bisericii Catolice din România. La data de 11 ianuarie 1949, ofițerii Securității din Iași, N.A. Pandelea și A. Nussem au propus arestarea episcopului A. Durcovici pe motiv că devenise “o piedică în drumul spre socialism”.
În după-amiaza zilei de 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre localitatea Popești-Leordeni pentru a administra Taina Sfântului Mir la 200 copii, a fost lovit și băgat forțat într-o mașină a Securității, împreună cu preotul prof. Rafael Friedrich, rectorul Seminarului Arhidiecezan din București. A fost depus în arestul central al Securității din București, unde a fost anchetat timp de aproape un an, fiind bătut și maltratat. În iunie 1950, este transferat la Penitenciarul Jilava.
Chinul din închisorile comuniste
În închisorile comuniste, arată istoricul catolic american Robert Royal, episcopul „a fost maltratat (…) într-o asemenea măsură, încât în momentul în care a fost azvârlit dezbrăcat într-o celulă devenise de nerecunoscut”. Episcopul Anton Durcovici a ajuns pe data de 17 septembrie 1951 la Închisoarea Sighet. Episcopul Durcovici a murit în noaptea de 10/11 decembrie 1951 în închisoarea comunistă de la Sighetu Marmației, după ce torționarii săi, la ordinul liderilor regimului comunist, i-au refuzat hrana și apa de băut.
Moartea episcopului a fost mult timp ținută secretă de către autorități. În plină teroare comunistă, la 12 ianuarie 1954, respectiv 7 iulie 1955, preoții Traian Jovanelli și Petru Pleșca cereau eliberarea din închisoare a episcopului Durcovici, neștiind că el murise. În ultimii ani ai regimului comunist, dosarul de canonizare a episcopului Durcovici era deja în curs, fiind date publicității și primele informații privitoare la viața și martiriul său.
Cruzime inimaginabilă
Preotul greco-catolic Dănilă-Ştefan Miklos Berinde, şeful echipei de muncitori deţinuţi, fost superior al augustinienilor asumpţionişti din România, era singurul care știa unde a fost îngropat episcopul. “Episcopul Durcovici a fost ţinut izolat într-o cameră de 5/4 m, iarna, fără foc, în curent, din care cauză a murit. El a fost ultimul decedat care a fost îngropat în sicriu la data de 10 decembrie 1951. De la Durcovici, toţi deţinuţii erau duşi dezbrăcaţi pe pătură până la groapa unde erau aruncaţi de pe pătură şi apoi era aruncat pământ peste trupul gol. Îngropatul era ţinut în cel mai strict secret; numai Berinde ştia precis când a murit cineva, deoarece era anunţat să pregătească instrumentele, care erau compuse din două lopeţi, două cazmale şi o greblă. După îngropat, locul era nivelat”, povestește unul dintre deținuți.
Diana Gabor
